feeric foșnetul de frică

carnea mea se transformă
celulă cu celulă
în pixeli

fire din sângele meu
se subțiază
până devin idei

să mă poți cuprinde
în minte

să cred
că nu mă minți
printre dinți
ca ai soarelui

când mă privești
și în ochii mei
vezi un ținut luxuriant
unde alții nu au înțeles
decât furtună

Decalog personal

În primul rând, Iubeşte-te. Cât şi cum poţi. Chiar şi când doare. Chiar şi când iubirea ta pare murdară, ciobită pe margini, zgrunţuroasă, neîndemânatică. neîndreptăţită. Chiar şi când pare că îţi faci rău. Chiar şi când pare că nu faci nimic.

În primul rând, ai răbdare. Cu tine. Cu cei pe care îi ajuţi. Cu ritmul vieţii. Cu greşelile. Cu paşii de melc. Adu-ţi aminte mereu, mereu, mereu de spaţiile goale, de momentele ca nişte foi albe în care doar ai stat plângând sau chiuind --- şi cum ai fi ajuns atât de departe vreodată fără acele popasuri în care te-ai regăsit pe tine?

În primul rând, fii sinceră cu tine. Recunoaşte când te minţi, când manipulezi, când ieşi în afara conturului persoanei care ai vrea să fii, când ai sentimente intens ambivalente, când porţi ipocrizia ca pe un halou sau un pantof cu toc înalt. Recunoaşte când eşti mândră de tine, când te iubeşti, când reuşeşti cu adevărat, când ai făcut cel mai bine un lucru, când te îndrăgosteşti, când vrei fără să vrei. Acceptă-le. Sunt ale tale. Sunt feţe, nici una dintre ele nu te defineşte. Dar dacă te vei întâlni cu ele, vei creşte ca un stejar puternic din solul acceptării.

În primul rând, deschide-te. Învaţă chiar şi când crezi că ştii. Învaţă chiar şi când te doare că nu ştii. 

În primul rând, ţine minte şi păstrează un loc special în inima ta pentru partea însorită din tine. Ţine minte şi păstrează în inimă tot ce este mai bun în tine. În munca ta cu umbrele, echilibrul tău va depinde de asta. Oricât de grea s-ar lăsa noaptea în tine, să nu uiţi niciodată lumina din tine.

În primul rând, primeşte oricând întunericul. El oricum există, oricum va intra, aşa că mai bine vă respectaţi reciproc. Dacă pofteşte în inima ta sau a cuiva cu care doreşti o relaţie autentică, deschide-i uşa. Fă-i un locşor primitor în casa ta, în sufletul tău, în corpul tău. Este profesor bun şi, la necaz, prieten de nădejde. Doar să rămână o parte din tine permanent de veghe să nu te confunzi cu întunericul, iar spaţiul în care îl primeşti să aibă limite. Să exişti şi în afara lui, chiar dacă staţi la vorbe până noaptea târziu, în anumite etape ale vieţii.

În primul rând, întâlneşte-l pe celălalt ştiind că nu îi cunoşti experienţa, chiar dacă anumite poveşti de viaţă se aseamănă. Rămâi conştientă că aceleaşi cuvinte pot avea sensuri diferite sau chiar opuse când sunt rostite de oameni diferiţi. Pune întrebări. Dacă este prea devreme pentru întrebări, păstrează-le prezente în atitudinea ta.

În primul rând, aminteşte-ţi că trăieşti în prezent. Oricât de impunătoare ar părea grijile, oricât de chinuitoare sau fermecătoare amintirile, oricât de cuceritoare fanteziile şi strategiile. Din când în când, opreşte-te şi răspunde la întrebarea: care este experienţa mea reală, trăită, nemijlocită, chiar în acest moment? Invită-te la autenticitate. Invită-i şi pe ceilalţi. Întâlniţi-vă cu adevărat.

În primul rând, fii corectă. Este în regulă şi chiar de aşteptat să nu ai un sistem perfect, să greşeşti sau să te răzgândeşti cu privire la propriul cadru. O structură este, totuşi, importantă. Dăruieşte cât ai de dăruit, primeşte cât ai de primit. Cunoaşte-ţi spaţiile deschise şi graniţele. Respectă ambele aspecte. Fii atentă la cine eşti şi ce faci tu şi de unde începe cine este şi ce face altul. Mergi pe calea în care crezi cât de drept poţi.

În primul rând, caută să priveşti schimbarea ca pe o creştere. Nu ca pe o înaltă trădare, ci ca pe un dans cu viaţa.

... şi dă-ţi voie să te bucuri de toate astea! 

pe limba ta vei muri.

oricine înveţi să fii

din buze, din piele de împrumut,

din copaci tatuaţi cu un gând

rănit, care n-a putut altfel

să zboare din cuib,

din guri de străini

sau săruturi de ocean -

tot în dialectul ponosit

al femeilor dinaintea ta

se povestesc serile

când era prea greu să îţi treci

braţele prin mâneca de lână

a pijamalei, capul prin bluză

şi, la graniţa dintre tine şi lume,

apa care niciodată nu te spală

de cine eşti tu în oase.

tot pe limba ta, muşchi puternic,

nefolosit, cu vocea atrofiată
pentru că n-ai ştiut ce să faci cu ea

în afară de a zgâria tocul uşii

spre inimile în care nu ai încăput,

numai în cuvintele ca un duş scoţian

pe care le-ai simţit în sânge

înainte de a le articula

îşi găsesc grai durerile care te lasă descreierat,

desacrat, despuiat.

cât trăieşti, te mai poţi naşte într-o mie de lumi

dar numai pe limba în care ai mers

de-a buşilea, nearticulat,

demascat

se moare.

cine trebuia

da, a citit cine trebuia

dar cine trebuia nu este el,

cel care cu limba lui ca un cuţit de măcelar

mi-a despicat măruntaiele şi lumina din ochi

şi căldura pulsândă din inimă

până când s-a murdărit podeaua cu scame de poezie.

nu, eu trebuia

să stau ghemuită în durerea mea

în care m-am topit ca un cub de zahăr

până când urletul aruncat bumerang din trecut

mi-a reparat ochii

să pot. să văd

că avea dreptate. valorez mai mult decât propria artă

şi valorez infinit mai mult decât o bucată de plastilină

în mâinile lui netede de furie necoaptă.

matematicile sincerităţii

algebra slinoasă a adevărului

împărţit la viitor

alunecă printre degete

de pianist care nu a atins

niciun pian niciodată.

murim competitiv

ca şi cum ne-am vâna pe noi înşine

pentru un trofeu de etalat

pe peretele nezugrăvit

al trecutului deschis

la orice interpretare.

ne calculăm fiecare

pas funcţie de spectatori

şi scoatem destinaţia din ecuaţie.

ne înfometăm, privaţi din oficiu

de nevoia de a avea nevoi

şi aşa ajungem să mâncăm

punctul de origine

cu sare şi piper de uitare

asezonat cu senzaţiile 

de je-ne-sais-quoi nespus

explodând în corp.

scindare în pași de dans

aud o voce -

curge ca valurile 

dansând cu pământul desculț.

vocea vă cheamă 

încolăcită-n șoaptă. 

nu vă seduce. vă invită

să intrați în ea ca într-o mânăstire

dedicată propriului suflet. 

nu este vocea mea. 

este vocea unui oarecare „cui”

liber și senin. da, are riduri întregi de seninătate pe față

și își cunoaște numele. și își pronunță încrederea.

deschid gura. 

nu simt aerul când intră ca un confident taciturn. 

apăs clapele de pian cu cortexul

care le-a crescut urmașilor mei ca o declarație de iubire

pe care eu nu am prins-o în cupa urechilor

și totuși se vede în circumvoluțiuni și sinapse împletite

că cineva, cândva, s-a strecurat pe bulevardul inimii mele

și a dormit acolo pe o bancă, în frig, măcar o noapte

deși avea casă luminată și-l aștepta supa caldă 

și iubita care nu avusese timp să îl piardă.

nu este destinul meu 

că nu mi l-a citit ghicitoarea-n palmă

și nu seamănă cu cărămizile mele

așa cum cădeau razele stelelor pe ele

în stilul în care mi-am construit eu din ele

istoria.

mă deschid spre infinit

și aud o voce

care mă cheamă dinainte de timp.

care mă întrerupe blândă 

ca o seară de toamnă în care n-a murit nicio frunză

când insist 

să îmi fac bagajul și să îmi fac acasă dintr-o gară la întâmplare

sau că nu ar fi 

decât o cârpă murdară și uzată

vocea mea.

lacrimile lui Jupiter

nu şi tu, astronomul meu drag!

nu mă numi Jupiter
cu jumătate de gură
şi firimituri de ironie
între dinţi -

tu nu vezi
că mă desprind
din mine însămi?

te rog, şopteşte-mi acum
că îmi stau bine inelele
pe care singură ştiu să le ţes
încontinuu
din praf cosmic
şi să le port ca pe nişte bijuterii unicat.

te rog, aminteşte-ţi
cu voce tare
că dăruiesc atâtea luni luminii,
ca într-un dans cu universul

şi te mai rog, recunoaşte tu
că sunt specială
cu marea pată roşie
ca o furtună de zâmbete.

nu fi şi tu
un ecou palid al inchiziţiei
care mi-a poruncit să mă învârt în jurul
unei planete mai mici decât mine,
să mă port ca o stea căzătoare
şi să îngenunchez în faţa nopţii.

nu mă complimenta şi tu ca toţi ceilalţi
cu obrajii umflaţi de adevăr nespus,
că am într-adevăr gravitaţie şmecheră
şi pot păcăli cerul să se facă una cu mine
şi să trăim fericiţi împreună.

nu-mi trebuie mie
sateliţii cu care-şi fac umbră
altele;

eu sunt femeia Jupiter
şi ţin sistemul solar pe umeri
cu toate rănile lui
şi cu toate bucuriile.

te rog, doar spune-mi cu voce tare
că îţi place să mă priveşti
prin telescop din când în când,

că sunt şi eu
demnă
de emisfera ta.

oare nu ştii?

pe tine te iubesc cel mai mult
dintre toţi astronomii

şi cred că tu
ştii să mă descoperi
cel mai frumos.