destrămări

se duc
cocorii cât frunzele
și frunzele ruginite de prea multă renunțare
și rămâne doar uleiul alb murdar de albastru
pe o bucată de carton.
peisajul se îmbată cu ploaie,
clătinându-se, de pe inima mea se ridică
și trântește ușa la ieșire
și rămân în vasele mele de sânge
flori ofilite, o pereche de urme de bocanc
și amintirea peisajului, etern
decontextualizată.

așa se nasc îngerii.

te-ai întoarce de dor
chiar iad să fi fost
căci nu poți privi înapoi
ca atunci când era aici
și înțepat de vorbele lor
te-ai făcut arici și ai crezut
că acele lor fac parte din tine.

astăzi, cu pictura ștearsă de timp,
îți închipui cum au fost
doar iepurele transformat ca prin magie în pisică
și gustul de pară în care te-ai simțit acasă
și cum ai învățat să faci din furie dulceață
și pielea de găină sub cerul înstelat
al unei singure nopți de vară.

abia atingi cu vârful mânjit de cerneală
al unui stilou vechi, gândul
că poate tu acum țipi țipătul pe care altcineva
nu l-a reușit a țipa
până la capăt, să ajungă și să aterizeze lin
în urechea cuiva ... să o gâdile măcar puțin
dorul.

degradé

durerea

acuarelă diluată

intră în hârtie ca un tâlhar

recidivist

se împrăştie

punctul devine baltă

malurile bălţii

cucerite

de stropi de culoare

domesticită de apă

viaţa tinde spre alb, mi-au spus

la şcoală cei care trăiau din cărţi

fără poze, nuanţele ţipătoare

se resemnează în albul timpului

ca firele de păr

şi aşa parcă, parcă

nu mai doare, dar nimeni

nu a vorbit cu subiect

şi predicat

că peisajul este sărăcit

de îmblânzirea acestor clipe sălbatice

care îşi înfig prea des ghearele

în carnea noastră ca în hârtie.

Expoziţie

„Vă rugăm insistent, nu atingeţi exponatele!”

Razele soarelui se odihnesc pe coloanele de marmură ale unui fost castel. Câte o pictură din trei în trei metri onorează pereţii de un alb sobru cu ale lor culori asortate cu migală până când din petele de ulei s-au născut chipuri.

se umezesc

ochii văduvei privind

portretul soţului

Pe jos, altfel de artă: săgeţi trasate precis în cretă indică distanţa corectă a omului faţă de om. Artişti şi admiratori egali în faţa morţii şi în spatele măştilor se feresc unii de alţii pe holurile largi şi înalte, dar se privesc direct în suflet pe pânzele expuse.

bătrâna se ţine

de balustrada rece

ca trupul lui

Când dai ultimii bani de pâine pe un bilet de pensionar la expoziţia de portrete în ulei ale unui prieten care ţi-a uitat numele, acoperi fiecare milimetru disponibil vizitatorilor aşa cum îţi acoperă sudoarea faţa. Mergi cu baston, mergi cu dureri, mergi pentru că ai tot timpul din lume.

pensula cu păr de porc

în mâna pictorului -

viaţă veşnică.

Văduva nu a stat mai mult de douăzeci de secunde pe ceas în faţa portretului soţului iubit. Astăzi ea nu se mai reflectă în ochii lui atât de realist realizaţi de un alt om.

la întoarcere

un iaurt gol

şi casa la fel

Dar dacă te ating exponatele pe tine?

jocul cu cuburi de lut

o tanka

pe fiecare mărgea

patru peisaje

copiate în acuarelă

de pe pânza zilei

aşa cum este ea

fiece frunză

şi fiece fir de iarbă

şi momentul aha

pe margini

sensibilitatea pictoriţei

dar trebuie să ai ochi

la fel de pătrunzători

ca ai artistei

ca să poţi prinde în ei

fiece joc de lumini

şi fiece respiraţie

a vântului în părul florilor

Foto: Adrian Cosma

Cub: Mărgelării

dispreţ

ochii tăi

tigroaice rănite

apărându-şi puiul

mă sfâşie

dinţii lor

dungi albe

dungi negre

şi realitatea

pusă între paranteze

o halucinaţie

delir despre mine

îţi tremură mâna

trasându-ţi autoportretul

în cuţit

pe faţa mea

î    i    i       u                m                   

  m        a          c   â             piiii              

cruci în spate

privirea ta

ură la prima

lectură a copilului dislexic

din tine

viața înainte și după ce ai încetat să fii om

i.

te recunoști în litera mică

prin care îți începeai semnătura

în adolescență

precum și în plăcerea 

cu care te privești în oglindă

când afară plouă, trecătorii se încurcă în umbrele

și părul tău abia așteaptă mângâierea gri

a picăturilor

din care se va naște sau nu

un pui de curcubeu.

ii.

nu te mai recunoști

în ecoul câte unui gând

ce se izbește de pereții inimii tale

mobilată numai cu sânge.

toate curg în tine

ca un râu ce se răzgândește de o mie de ori

care este drumul cel mai bun până la ocean

sau înapoi la izvor.

sau în sus. în roșu. în cruci răsturnate pe jumătate

de atei care se îndoiesc.

nu te mai recunoști 

în iubirea pe care ai folosit-o 

ca pe o acuarelă ieftină –

ai diluat-o în nevoi. în cuvinte pe care le-ai amânat

până în ziua când urmau să expire.

nu mai exiști 

decât într-un portret

pe care încă îți place să îl privești

pentru că tu știi toate unghiurile 

și ciobiturile 

poeziei vinete

de sub ochii ei -

până și cei mai pictori dintre maeștri

greșesc uneori

și nu se poate reface portretul

așa că supraviețuitorii artei

se reprofilează, schițează într-o silă binecuvântată

animale de pradă rănite 

în jungla vânătă, pe timp de ploaie, îmbătrânită 

în copaci care cad când nimeni nu îi

ascultă.

Rǎzvrǎtire

Era devreme când am ajuns la mine
cǎ am şi uitat când a fost.

Eram plantat în niciunde, nicicând, o ţintǎ la întâmplare
şi, dintr-o datǎ, m-am hotǎrât sǎ cresc.
Au ţâşnit ramuri din mine. Nu le puteam opri.
Acum eu sunt cel care ţintesc
miezul cel mai înalt al cerului.
Pe crengi îmi cresc frunze în formă de zâmbet
şi fructe crude încă de lumină care-mi aduc
la rădăcini mirarea şi lăcomia târâtoarelor
şi a zburătoarelor rupte din rădăcinile lor...
Şi cu toate că seva mi-e pe terminate,
la mai puţin de-un milimetru de riscul de uscare
continui să fiu stăpânul visului când depăşesc
petalele norilor sângerii răsărite din zâmbetul vântului
care vrea să mă smulgă din mine şi-mi plouă
de ciudă cu cântec de sirenă....

Şi mǎ-ndrept spre rai
fǎrǎ cheie, doar cu greutatea inimii mele în aur de gutui
drept mitǎ.
Fǎrǎ sǎ îmi uit pǎmântul mamǎ, refuz
sǎ mǎ mai înec în propria sevǎ.
Încep sǎ înot. Mai bine, sǎ zbor. Cel mai bine,
sunt!
Îmi înfloresc mugurii în faţa pǎsǎrilor migratoare
şi de-acum mǎ grǎbesc de-a dreptul,
împung curcubeul cu creştetul capului. Îl împing
mai sus, cât mai sus. Forţez ramele portretului propriu
şi îmi mǎresc lumea.








Colaborare cu Mihai Picioroagă

eul sub cheie

oare sunt eu
verdele frunzei
ascuns bine
în cutia cu acuarele
a pictorului,

privat de frunză?

*

nu-mi mai găsesc locul
pe tabla de şah
verde şi galben-roşcată
a pădurii.

*

oare sunt eu
piesa scoasă din joc,
privată de moarte?

îngemănare

noi nu ne-am născut împreună.
noi alegem să strălucim împreună.

*

suntem două râuri
care sug la sânul aceleiaşi mări -

acelaşi fel de hrană sufletească
pentru cer.
aceleaşi riduri
din pietrele aruncate de copii, din lumină
şi din oglindiri imperfecte.

*

noi nu ne-am născut împreună.
eu strălucesc mai tare în ochii tăi.

*

pictezi.
în uleiurile tale, mi se împacă
albul cu griul, griul cu negrul,
albul şi negrul
mi se tutuiesc
pe pânza prezenţei tale.
te rog, pictează-mă în continuare,
pictează-mă până când îmi cresc şi mie degetele
ca ale tale: murdare de cele mai vii culori.

*

noi nu ne-am născut împreună.
tu .... tu eşti! lumina cea mai frumoasă din ochii mei
acum.

*

ne îngemănăm
în zgomot şi în linişte
şi ne iubim de parcă am fi surzi
pe muzica dintre zgomot şi linişte
până când se îndoaie portativul
şi se zdrobesc notele muzicale
sub greutatea bagajelor noastre
diferite
puse în aceeaşi traistă.

vindecare

strǎlucirea ta
furǎ tabloul durerii
din expoziţia corpului meu
şi îl înlocuieşte
cu o copie fidelǎ
dupǎ prietenia lui pablo.

tu filtrezi lumina
prin însǎşi fiinţa ta
şi mǎ hrǎneşti
cu îmbucǎturi mici de rǎsǎrit
de fiecare datǎ când mi se face fricǎ
de apusul sufocant din mine.












Credit pictura - "Friendship" de Pablo Picasso