cum se cuvine să primești primăvara în tine

 Pentru recitare pe muzică de kalimba, apasă aici.

 

 

presari cuvinte ghiocel
peste care să pășească grijulie
să nu strivească subțirile,
curajoasele începuturi din tine
cu tălpile sale raze de mai bine
decât ai știut vreodată.

sfert de cărămidă cu sfert de cărămidă, îți construiești
un acasă la rădăcina coardelor vocale
să respiri până în miez
și să iubești până dincolo de soare.

pui
nuanță peste nuanță
până reinventezi ceva esențial în spectrul vizibil
făcând un pas ca de dans înapoi,observând
că esența era privirea ta
din care, când ești pregătit, apare
ca din spatele unei perdele de ploaie,
primăvara.

să ai un loc unde nu te poți întoarce

să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că îți miroase inima a grădină de trandafiri
cărora le-au dat spinii.
îți sunt ochii plini de semințe -
altfel nu ar crește în tine puii de dor
de vânt.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
înseamnă că s-a născut din tine un "acasă"
care nu exista înaintea ta decât ca set de coordonate
steril, neiubit
și mai înseamnă că pașii tăi au avut puterea
să te poarte pe drumuri mai multe,
să picteze în tine lumi necunoscute, fără garanții.
să ai un loc unde nu te poți întoarce
și să se rupă fâșii de frumusețe din tine
tăindu-te ca sticla spartă în măruntaie
înseamnă că, măcar pentru o clipă smulsă din eternitate,
ai Trăit.

să te iubească un băiat de plastic

să nu știi ce îți aparține, ce este comun alor tăi și ce ți-ai imaginat doar.
să fii prințesă între cei ce nu fac umbră pământului.
să ți se ceară atât nimic încât să crezi că tu nu poți să faci ceva pe lumea asta de lumină și praf.
să fii diavol, singur între oameni și adult între copii.
să te iubească un băiat de plastic.

să nu vezi copacul de frumusețea frunzelor.
să nu vezi frumusețea de moarte.
să ai cinci ani și o bandă desenată cu un motan care privește cum un motan într-o bandă desenată privește într-o bandă desenată un motan care ...
și să te gândești că te gândești că nu înțelegi că tu o să mori
și să nu te gândești că nu te gândești că ai doar cinci ani.
să asculți cu nesaț despre nașterile și morțile stelelor, big bang, big crunch, big deal;
să nu știi cum a fost nașterea ta în afară de reacțiile celor care nu erau de față.
să ai zece ani și să amețești pentru că prinzi ideea că nu poți cuprinde în minte cum poate fi universul infinit.

să treacă anii și să pară clipe.
să plece aceia care au spus cu reproș că alții nu au rămas.
să uiți conversații importante; să ții minte exact ce haine, ce accesorii, ce ghete purtai.
să aprinzi speranța ca artificiile ieftine, care nu ard.
să te milogești pentru o copilărie, o fărâmă de acasă care ți-a rămas ca un ciob ascuțit în suflet dar nu și în brațe.
și încă să te iubească băiatul de plastic.

pentru că ai încuiat ușa care ducea în miezul meu de căldură

nu am mai intrat demult în acasă al corpului meu.
aștept nimic la intrare și nu știu dacă mai e ceva înăuntru
sau dacă mai am în mine o ușă
ori numai o placă de lemn demn
care își poartă moartea vertical în inelele sparte.

grinzile au crăpat. praful s-a aciuat
în măduva spinării mele. păianjenii
au rupt toți licuricii pe care i-am crescut împreună
la mine în inimă, i-au ros până au ajuns
nutrienți goi de viață, răpiți din propria lumină.
ei țes neobosiți ceața, pentru a mă apăra de gândacii intruzivi care ies
din cuibul durerii
în fiecare noapte.

în mine miroase a închis. se zvonește despre iarnă
așa că s-au zăvorât toate ferestrele
să nu se vadă când apăsarea albă
acoperă totul. să nu mă tenteze să cercetez
cât am albit și eu de la atâta întârziere
în trecut când a început să ningă dar eu mă încăpățânam
să port în continuare doar rochia de mătase a atingerii tale.

în mușchii mei a nins tot. s-a depus strat gros de încordare
și nicio măturătoare nu se încumetă
să îndepărteze de pe țărâna care am rămas
acest ultim omagiu adus altcuiva
construind garduri de netrecut
cu carne din carnea mea.

funeralii solare (un poem 100% teluric)

și apusurile sunt poezie.
curge din soare sânge 
de lumină destrămată - ce
poate fi mai viu?
(decât ceva care moare)

pământul cu norii lui
pleacă. ezită. aleargă în pas de vals 
pretinzând că soarele moare 
sau că cel puțin i se deșiră din ființă 
fire trandafirii din ceea ce 
doar prin propria atmosferă
se vedea ca fiind lumină. 

dar nu ai cum să îl contrazici
când se vaită că-i doar o piatră a beznei
și că in fruntea lui de cer, se surpă norii 
să îi facă loc zilnic-muritorului dumnezeu
în argintul viu din măruntaiele lor
rupte de dorul unui acasă demult demolat.