distanţare existenţială

nu mai vreau să mă viziteze;

doamna cu coasa îmi coase

gura până la nod, până la

noadă, până la coapsele

amorţite

în care a îngheţat dansul

întotdeauna pe nota greşită.

muzica la două chitare

nu se termină niciodată în sincron

în momentul  minuţios calculat

la milisecundă şi în rarele ocazii

când se termină în minutul

calculat, tot rămân scame de linişte

amară pe tricou şi între dinţi

şi zecimalele bine punctate dinainte

dor.

nu mai vreau să mă viziteze.

avem o viaţă în mâinile făcute căuş

ale unei copile care a încercat, dar

n-a reuşit să zâmbească niciodată

pentru că ştia unde se duce

deja înainte de a învăţa să meargă,

ştia că

îi va curge printre degete

totul. de la proza pe care o poartă

în picioare în loc de pantofi, în lipsă

de bani, până la poezia prost aliterată

a vârfului degetului inelar

de la mâna stângă a unui stângaci

hipersensibil la atingere. ştia că

pe drum vor fi pietre, multe pietre

funerare, şlefuite de timp

mai mult decât de orice

râu zglobiu din râsul ei - dacă ar fi fost -

până când, bătută de drum, vânătă

la linia de final, îi va cădea corpul

cum îi cade fisa unui analfabet funcţional,

cum cade frunza când miroase toamna târzie în aer

şi tot ce a trăit ea vreodată

şi bucuriile cât o viaţă de fluture

şi dorul şi durerea

se vor transforma la loc în

fum.

zbor

îmi curge primăvara din ochi

pic, pic, cu gust de cireaşă de mai

îmi sare în inimă

stropind totul în jur de joacă,

mă trage de braţe în sus

şi îmi simt corpul ca de pânză.

dansez în vânt

cu bucuria unui copil

în grădină zglobie, râzând cât cerul.

puncte de vedere

trebuie să ai cei şapte ani de acasă

ca într-al optulea să vină un om cu ochi proaspeţi,

să te vadă plângând şi să înţeleagă

de-ce-ul obrajilor tăi înnoroiaţi

de furtuna iscată pentru că cine te-a crescut nu a văzut

păpădiile care îţi ieşeau pe la colţurile zâmbetului.

protoconversaţie

când îţi poţi simţi din nou furia

eşti pe jumătate vindecat

şi o treime din strălucirea

ta, cel care eşti,

se aruncă din nou cu braţele deschise

în întâmpinarea propriei poveşti.

binele nu învinge răul

şi nu te pândesc monştri din toate colţurile

în care ai rămas încă aspru şi întuneric.

când în sfârşit îţi poţi ţine furia în braţe,

îi mângâi tentaculele

şi, de sub pielea ei de venin

care nu a avut niciodată alt sens

decât să te protejeze,

începi să simţi licuricii

cum ţi se târăsc uşor

înapoi în voce.

numele tău are gust de bucurie cu cardamom.

o radiografie a Singurătăţii

când cei şapte ani de acasă au fost

de fapt şi de nedrept

cei doi ani ghiftuiţi cu desene animate,

dezvolţi toleranţă la lipsa de iubire

şi sevraj la orice microscopică absenţă

a acelei specii de singurătate

care emană căldură prin toţi porii, până te vindecă

de tine cel ca o molimă.

eşti prea mic

pentru ura din tine

şi ştii să pronunţi

cuvinte prea mari

pentru iubirea din tine.

le iei pe amândouă şi le expui

nude şi inutile

în vitrina relaţiilor

cu acces interzis

şi semn care-ţi ordonă să nu atingi

nimic, chiar dacă îţi aparţine.

ai vrea să mori,

dar le-ai lipsi pietrelor domesticite,

păpuşilor şi prietenilor imaginari.

ai vrea să trăieşti,

dar nu te-ar auzi nimeni.

ai vrea să cânţi,

dar vocea ta este o vioară dezacordată

dintr-un film de groază

şi nimeni nu ar ţipa

şi nimeni nu ţi-ar acorda

dreptul să înveţi cum să

devii puţin mai tu. puţin mai sânge

şi mai os şi mai acţiune şi mai carne şi mai

furie şi mai iubire.

domnu’, domnu’, mai eşti curios

în legătură cu singurătatea mea?

se vinde scump şi nimeni nu cumpără.

e un nasture. o paietă, atât.

îţi ia ochii cu strălucirea plictiselii

să n-o vezi şi să mai ceri

o porţie de îmbrăţişare, ca ea să hiberneze

încă o clipă de primăvară.

să miroasă a speranţă şi să creadă

într-un viitor în care ea nu va mai exista, dar

nici nu va mai fi vitală.

bebelușul alcoolic

e lipicios ca un biscuit înmuiat în miere

dar nimeni nu s-a lipit de el. doar cearșaful murdar de muște

- așezat pe pat ca un sicriu încă deschis, în mormânt,

cu omul încă viu înăuntru, rupându-și carnea de pe el de disperare -

l-a cuprins în brațele sale de praf și i-a dat să sugă

la țâța lui saturn, ceva destul de tare 

încât să spele gustul 

de lipsa laptelui matern de pe buzele umflate de săruturi păstrate 

în spatele limbii, în saramura neîncrederii,

și de teroarea că ar distruge și acest ultim sâmbure de lumină

nemairecunoscându-l, așa 

că bebelușul alcoolic își folosește doar pielea arsă de nemișcare

pentru a lipi urletul de oglindă, să nu uite niciodată:

iubirea doare

iar el se poate hrăni și din durere.

după mii de morți mici, îți trebuie mult talent ca să nu devii poet

... deci moartea nu-i o jucărie 

pe care s-o strici și repari oricând

că s-a supărat ăla micu’ din tine

fiindcă atunci când îi venea rândul, 

s-a terminat iubirea

și indiferent cât ar fi încercat părinții,

îi puteau da doar acadele și bancnote de valoare mică

în loc. 

*

origami 

din trăiri

în loc de hârtie -

le poți dezdoi,

le poți înțelege

cerneala cu care s-au infectat

de le-au apărut bășici de cuvânt 

pe pielea-celuloză -

dar ele nu vor mai fi niciodată

foaia netedă de alb și timp

dinainte de a fi plâns 

prin degete de artist.

*

ai apucat să strigi

poeziile maeștrilor

din pieptul tău plin de găuri, 

înainte să fi înțeles

metaforele ascunse în spatele sunetelor -

ai rănit liniștea din tine.

cu un fir de floare, atât.

acum mai poți tăcea doar

bolnav, la pat, în pântecul singurătății.

*

și aici este ilegal să plângi

- dar nu te vede nimeni.

ți-ai scos ochii 

cu numele ascuțit al unui străin căruia nu-i păsa

într-o zi cu ceață

când încercai să te convingi

că tu poți vedea clar.

*

nu, moartea nu-i o jucărie, 

dar ce altceva să-ți fi spus ție însuți

când te-ai trezit că aveai brațe din plastic

care nu se îndoiau de la cot

și străinul care încerca să învețe despre viață

te-a înșfăcat de cap și a pornit 

cu tine într-o singură mână

spre groapa de gunoi?

sub pod (senryu)

sub pod
mărgăritare
ochii unui copil

speranţa doare

speranţa doare

cum te doare un cal cu coama de spumă când îţi dai seama

că era doar spuma de cal şi de coamă.

că lumina e o minciună pe care ţi-au spus-o ochii tăi de adult

ca să-l omoare (pardon, adoarmă) pe copilul din tine

măcar un pic, în fiecare noapte.

*

Mademoiselle se naşte prinţesă

şi este antrenată să şchioapete.

învaţă cu sârg arta fină de a se târî prin emoţie ca prin mocirlă -

ce să ne mirăm că, mai devreme sau mai târziu,

o încurcă fâşiile de mătase rămase din rochie

să-şi frece unghiile rupte de asfaltul denivelat care este o altă fiinţă.

*

speranţa ustură roşu

ca o cârpă abrazivă din proză prost scrisă

cu iubirea-n inimă şi groaza de moarte-n ochi.

speranţa miroase aşa ... ca oceanul când este însărcinat cu un tsunami.

amar cu pete de tânjire.

ceva ce scufundă lumea pentru că lumea

nu s-a lăsat convinsă a pluti, sărată cu săruturile încrederii pe frunte

şi cu prietenie pe buze.

speranţa ... a devenit un reproş

al unui plod rebel

care se uită cu coada ochiului la mama

când poate jura că ea nu-i atentă

... şi el ştie, undeva la mii de leghe sub nivelul inimii,

că este încă prea tânăr pentru jurăminte amare.

cutremur în tine

el te-a învăţat să te rogi
la Altceva decât la miezul tău de foc.

e cutremur în tine
şi nimeni nu-şi dă seama
că se surpă acoperişul şaten,
îţi cade tencuiala în inimă -

cade cerul în parc
şi copiii se ceartă pe-o jucărie.

cazi şi râsetul lor
îţi juleşte mai mult decât genunchii
în care vei învăţa să stai.

ei spun că e cutremur mare
şi toţi aleargă mai repede -
rămâi ultima. singura
care plânge.

e cutremur mare în tine
pentru că ai două plăci tectonice
care ştiu doar să ţipe
în loc de limbă maternă
la lumina căreia să te adăposteşti.

se zguduie tot
şi nu-i arta sălbatică
a nebunului pe care îl ştii,
ci a unui nebun atotputernic
care nu poate să te asculte
în cuvintele pe care le vei învăţa
abia mai târziu.

rugăciunea ta este tăcerea. este paloarea.
este ceea ce va rămâne întotdeauna nearticulat.
un semn din naştere pe plămânii tăi

dar tu te ridici.
când vine furtuna,
te cuibăreşti în ochiul ei.
când vine dricul,
intri şi îi mulţumeşti şoferului
pentru căldură.

dar cuvintele pe care încă nu le ştii
sunt ca nişte aripi; deşi poate tu nu zbori cu ele,
ele au forma şi gustul locului tău în pântecul cerului.
ele sunt piatra ta filosofală şi îţi transformă tăcerea,
gram cu gram, în aur

şi astăzi îţi creezi propria limbă maternă
din tăcere şi cărămizi ce reconstruiesc,
din căldură şi din pământul fertil al ochilor tăi care
Ascultă.

astăzi este cutremur în tine
pentru că totul în inima ta vie
refuză să rămână nemişcat.

astăzi ştii că ai dreptul
să te rogi la Miezul de foc şi de iubire
din tine.

Coşmarul

Coşmarul nu este uşa întredeschisă,
nici luna hoaţă care mi-a furat
soarele din seiful inimii
şi mi-a lăsat bileţel pe care scria,
în stropi de întuneric, cu caligrafia mea,
că soarele
de fapt fusese al ei tot timpul.

Coşmarul nu este plânsul de Copil
când ştiu că nu mai e nimeni acasă
şi că uşa gurii mele-i încuiată
cu şapte lacăte de negare.

Coşmarul nu este râul de lacrimi
rebel, ce refuză să se domesticească
între degetele mângâietoare
ale oceanului stăpân
peste pământ şi peste ceruri.

În povestea asta cu păr zburlit,
praf cosmic în ochi şi buze cusute
cu aţă neagră, Coşmarul este
că îmi amintesc cu exactitate
forma mâinilor mele nemişcate

şi nu am din ce somn mă trezi.

ziua copilului

ia-ţi o zi liberă de tu
pentru eu,
să-ţi fie stelele uşoare pe ceafă
în timp
ce alergi să pictezi caii
în verde
şi copacii
într-o nuanţă la întâmplare
de zare
până când devin chei
şi deschizi cu ei
uşa pulsului
ca şi cum ar fi
nişte vene pronunţate răspicat
de braţele care te-au îmbrăţişat
mai des decât recunoşti
sau mai rar decât le-ai iubit.

ia-ţi pentru eu
o zi liberă de tu,
ia-ţi pentru umbra obosită până-n negrul fiinţei
o duminică liberă de soare,
ia-ţi pentru ploaie
un pui de somn fără umbrele, fără sclifoseli.

meriţi
să respiri
din plin
în gol
şi din gol
în plin
până (te) realizezi
că nu eşti pahar
şchiop
de vin
miop.

eşti
o sămânţă de vis,
doar o sămânţă
din care creşte un singur fir de vis
cu ţepi şi frunze şi sevă - astăzi fii

şi-atât.

adevǎrul meu

mama şi tata.
capete plecate ca nişte nori îndrǎgostiţi.
ploaie de priviri în lumea mea.
eu, primǎvarǎ. mǎ vǎd ca prin ceaţǎ
şi mǎ confund cu pǎmântul. mǎ confund cu norii.
mǎ confund cu dragostea.

adevǎrul meu
se scrie fǎrǎ litere.
adevǎrul meu se plânge.
se spalǎ pe sine
cu umbra palidǎ a unei lacrimi
şi se şterge cu un zâmbet în loc de prosop.

sunt o luminǎ care nu şi-a gǎsit steaua.
ziua îmi trec prin pǎr pieptǎnul cald al soarelui.
noaptea încalţ pantofii de praf cosmic ai lunii.
am nevoie de ei ca sǎ trǎiesc
mǎcar încǎ pentru câteva sute de mii de
minute

şi minutul e greu în lumea mea.
mǎ cocoşez sub povara a şaizeci de secunde.
îmi rǎguşeşte sufletul.

adevǎrul meu
se scrie în îmbrǎţişǎri.

*

cum simt cǎ e trǎdare? simplu.
tu îmi aduci abecedarul
când încǎ nu-mi pot pronunţa corect
nici numele.

iar de la abecedar, trecem direct la eseuri lungi
despre aplicaţiile fizicii cuantice
în domeniul autodezvǎluirii
la persoana a treia, fǎrǎ drept de autor, fǎrǎ drept de practicǎ,
fǎrǎ dreptul tǎu la iubirea mea
şi la confuzia între mine, soare şi marea din mine care îl reflectǎ orbitor
sau între mine, luna mea dragǎ şi crengile exagerat de elastice cu care o îmbrǎţişez.

aduci dicţionare. îl citezi pe aristotel
incorect.
poate ai puţin dreptate în felul tǎu
când insişti cǎ eu nu sunt nici mama, nici tata,
cǎ eu sunt propria stea şi voi creşte din lumina asta sǎlbaticǎ -
dar încǎ nu existǎ “eu”.

*

încǎ nu ştiu adevǎrul meu.
nu ajung la el.
îl vǎd doar, ca pe cerul senin,
când îi privesc pe ei în ochi
şi din zâmbetul lor
mǎ priveşte înapoi pacea
fǎrǎ strop de furtunǎ.

copilul liber

(după gratii de frică)



port în mine un copil

care te păstrează pe limbă
ca pe o papilă gustativă.
ia pulsul lumii prin tine.
s-a molipsit de amprentele tale
calde ca pântecul pământului.

un copil care ştie să râdă
ca o lună plină,
ajunsă victorioasă pe cer, înaintea nopţii.
o fiinţă care nu se sfieşte
să-ţi recite numele ca pe o rugăciune
de mulţumire,
să te atingă acolo unde eşti cel mai
viu
şi să te mişte.

port în mine un copil
care se bucură de tine.
o inimă senină.
atât.

şi-mi vine doar
să nu mai fiu eu
propriul nor de furtună.
să nu îmi mai avortez visul
de a te iubi cu voce tare.

să mă răzgândesc.
atât.

port în mine un copil
care, fără urmă de îndoială,
a trăit incomparabil
mai mult decât mine.

de ce te bucuri, de aia nu scapi

înşir anii
ca nişte mărgele fine
pe colierul iubirii noastre.

ni se împreunează mâinile
ca-ntr-un tango al primăverilor.
un echilibru al furtunilor.

stânga, dreapta, iluminaţi, decăzuţi.
ne-am cunoscut dincolo de ceea ce ne este perceptibil.
ne curge prin vene istoria celuilalt,
chiar dacă uneori pare că visăm
şi corpurile ne mai ascultă numai din obişnuinţă.

tu
îmi eşti cea mai frumoasă
rutină de dimineaţă.
ca şi cum, în minutul când încep să mă trezesc,
mi-aş picta ziua cea nouă
în nuanţe de tine
cu multă dăruire, pe pânza din spatele ochilor.

respir
şi îmi recapăt forţa, voioşia necesară
să duc încă o lumină pe umeri.

şi uite-aşa, cu anii, deceniile şi miliardele de clipe,
noi ne şlefuim unul pe celălalt

cea mai preţioasă bijuterie din lume.

nu dai titlu unui desen de copil

trǎiesc printre feţe, mǎşti
care se uitǎ în jos la mine.

unele mai nereuşite, de bau-bau:
când le vǎd îmi vine sǎ fug
din mine însǎmi,
sǎ alunec încet, nevǎzutǎ,
de pe marginea universului.

altele sunt fǎcute de adevǎraţi artişti:
sunt cele care îmi fac existenţa
mai dulce, mai armonioasǎ.
sunt oamenii alǎturi de care
mǎ simt de mǎtase
de parcǎ într-o viaţǎ anterioarǎ
aş fi fost o aripǎ.
de parcǎ acum aş fi
un fel de aproape-zbor.

se uitǎ în jos la mine şi nu mǎ vǎd.

*

uite, mamǎ,
mi-au crescut sâni!

dar fetiţa mea,
mai existǎ pere necoapte

şi luminǎ artificialǎ
care face noaptea
sǎ parǎ zi.

hai mai bine sǎ te învǎţ
sǎ te dai singurǎ
în leagǎn.

*

bǎrbate, uitǎ-te la mine -
te iubesc!

dar copil drag,
eu cunosc la zâmbete
iar tu eşti prea proaspǎtǎ,
prea neprihǎnitǎ

ca un zumzet de bucurii
care mi se zbate o clipǎ sub piele
lǎsându-mǎ vesel şi neatins.

hai mai bine
sǎ ne jucǎm
de-a v-aţi ascunselea.

*

trǎiesc printre feţe, mǎşti
la care mǎ uit în sus.

nu conteazǎ, îngeri sau diavoli.
unii m-au ucis cu câte un cuvânt ascuţit, neşlefuit
iar alţii m-au uns cu rouǎ din rai
şi mi-au dat voie sǎ cred cǎ aş putea învǎţa sǎ zbor.
diavoli sau îngeri, tot aia.

la toţi mǎ uit la fel.
de parcǎ ar fi oceane de fiinţare
în timp ce eu sunt o pǎpuşǎ de vatǎ.
pentru toţi îmi ridic privirea

şi nu mai am timp de cei
care mǎ privesc pe mine de jos în sus
şi mǎ vǎd. mǎ vǎd aşa cum sunt eu,
o aripǎ cǎreia îi este fricǎ sǎ zboare
fǎrǎ o a doua aripǎ, o aripǎ care sǎ aparţinǎ
cuiva din cei de sus.

pe cei care îmi spun “da, hai
sǎ ne punem zborurile împreunǎ”
îi privesc rareori. îi privesc numai în jos
şi nu îi vǎd niciodatǎ.