mă adăpostesc de furia fulgerelor
de pe faţa iubitului cer
în grădina cu păpădii.
aici, dacă îmi ud din inimă florile,
nu doar înfloresc: se însoresc
de iubire.
bălăriile cu raze sunt de ajuns
ca să lumineze o viaţă,
să dea sens
acestui drum noroios către mormânt.
în grădina cu păpădii, doare mai puţin
când îi cad petalele singurului trandafir
şi-mi ajung spinii la inimă.
cu sângele meu
şi cu fructele dulci ale unui cer încruntat
mai iubit decât s-ar fi cuvenit,
îmi hrănesc mai bogat fiecare păpădie în parte
până învaţă să-şi prefacă zilele gri
în adevărate simfonii de vânt şi de înţelepciune.
aşa, şi eu, dintr-un fir de păr alb
de care cândva mă temeam,
îmi fac aer şi pământ şi poftă de soare,
de soare adevărat pentru fiecare
şi muzică vie, falsă, izvorâtă din seva mea
chiar dacă versurile nu sunt despre trandafiri.
chiar dacă păpădiile mă părăsesc cu dor de aripi.
chiar dacă toată grădina din mine este numai un pretext
să înţeleg, în sfârşit, că şi eu, şi tu, şi viaţa, şi moartea
nu suntem nimic altceva decât
învăţăcele păpădii ...
