Un corp cu toate ușile încuiate

 

Într-un corp cu toate uşile încuiate,

în alertă

de singurătate,

are loc durerea să ricoşeze 

de pereţii din carne,

are ecou paranoia

când o hrăneşte la sân mama linişte.

Ferestrele se încordează 

în poziţie de drepţi

dar tot se face curent,

tot se albesc

părul şi copacii dezgoliţi,

tot acelaşi e refrenul 

la care se întoarce inima

indiferent cât de profund

ai avut noroc să respiri de data asta.

 

După

inima mea îți știe ritmul.
îți are vocea în sânge.
curgi încă în mine
înghețat
blocat
permanent
fără mișcare & fără încetare
te-ai așezat în mine
irepetabil
ca un fulg de nea
și ai crescut
mi-ai ajuns până peste cap
și rămâi în mine
diapozitiv
într-un aparat defect
din fabricație. 

Era Glaciară

mi-a încremenit timpul

în vene:

tot ce s-a întâmplat înainte

a fost acum o mie de ani.

tot ce se întâmplă după

încă nu este mai mult decât negură.

rămân între. rămân cu

un tu ca speranţa condamnatului la moarte

în ultima seară.

respir ca prin apă.

te respir ca pe ultima moleculă

de oxigen din tub.

nu mai există suprafaţă.

oglinzile devin strâmbe

când bat la uşa ochilor mei.

mâinile şi picioarele mele

îşi amintesc mişcarea învăţată de la tine

şi înot

încet cu febra musculară

dar nu mai văd un mal

la care să ajung.

un aer ca dorul de tine

(marea moartă și argintul viu)



miroase a iubire arsă.
de-asta nu mi-e deloc frică
de incendii.

*

fug pe casa scării, în jos,
ca o spirală fragilă din panglică
de panică și adn, să nu îmi explodeze
creierul în ale cărui sinapse
nu mai încapi.

*

îmi lipsește mirosul tău de mare
despletită de vânt.

m-am luat la vorbă cu amintirea ta
în rafale și am uitat cu desăvârșire
ce gust are fericirea.

*

azi dimineață era
anul trecut pe vremea asta

și parcă nu mai există timpul
decât ca o glumă proastă
între țigară și fum - o aventură
cu început de basm și final tragic

de inexistent - așa că mă văd
pe mine care nu trecusem încă
prin tine ca prin război,
ca prin cerul senin al nemișcării -
doar, doar voi redeveni
Ființă.

și parcă ninge neîncetat cu pene
din aripa mea atrofiată,
ninge până când îmi devine viitorul alb
imaculat de orice speranță.

Boala (imobilizarea)

fiecare pas 

care mă îndepărtează de tine

este greu ca un mic sicriu închis

în care n-am apucat să mă uit, de durere,

și acum

nu voi mai ști niciodată cine a murit -

poate doar dacă ascult cu foarte mare atenție 

șoaptele gerului noaptea

ce parte din mine taie.

și într-o asemenea întunecime

poate vei înțelege și tu cum e

când fiecare pas care mă îndepărtează de tine,

mă aduce doar și mai aproape de tine,

și poate găzduind la rândul tău un asemenea frig

într-un fir de păr alb pe care nu-l recunoști, vei ști și tu

de ce.

ipostaze ale creşterii

ţi-aş înflori în palmă

dacă nu m-ar zgâria amprentele tale.

*

m-aş întregi cum întregeşte soarele

spectacolul dimmineţii pe scena de nori a cerului

sub ochii tăi, dacă nu ar avea culoarea ceţii.

*

sunt o mare

când mă trimiţi la colţul sufletului tău

drept pedeapsă pentru păcatul de a fi prea eu -

gândeşte-te ce valuri aş putea face

dacă ai fi pământ şi m-ai susţine

şi ai avea curajul

să îţi schimbi numele în “planeta albastră”

pentru că m-ai cunoscut pe mine.

*

dar parcă aş fi pasăre

şi tu, cu foarfeca, ai gândi

că înaltul tău ar fi mai senin

dacă mi-ai decupa aripile.

troiene de gând

ne-au rǎmas îmbrǎţişǎrile
înzǎpezite
pe drumul naţional
dintre mine şi tine
pavat cu obraji roşii.

acum tu eşti
cea mai frumoasǎ
statuie de gheaţǎ
cǎreia i-au sculptat ochii mei vreodatǎ
colţurile
periculos de ascuţite

şi eu mǎ deshidratez
blocatǎ în atâta apǎ
bunǎ numai sǎ şteargǎ
linia orizontului spre care tindeam
când am îndrǎznit sǎ pretind cǎ te-am cunoscut
pe tine.