între atașament și autenticitate (nu se pune semnul întrebării)

am făcut-o. am scos din mine

un ou de durere, mare cât negarea struțului.

am a-morțit înainte de vreme

și așa am inventat toamna

cu circul ei de culori vii care se aștern

în formă de frunze, să nu mai vezi moartea.

am făcut-o. am stors esența ta în cupa măruntaielor mele

și nu știu dacă zeama pe care am înghițit-o ca pe ultima speranță

este otrăvitoare, dar știu că este mai limpede

decât singurătatea amară care nu se îneacă 

nici într-un ocean de amețeală. 

te-am presat ca pe un pește pe uscat

în amigdala mea alunecoasă, un everest al luminițelor

de la capătul tunelelor unde știi că nu te mai așteaptă

nicio iubire - nici măcar cea de sine. 

mi te-am presat să nu-mi mai ieși dintre coaste

pentru că mi-am donat inima unei cauze nobile -

salvarea speciilor pe cale de dispariție

de la conștientizare și inutilitate. 

pentru că sângele care încă îmi curge în vene

curge în ritmul dorului. nicidecum nu vorbește

rațional și rece de viu, limbajul modern al conectării cu sine

undeva fără niciun tu 

doar pentru că a contat prea mult al său

inconsolabil nu.

calea curajului

contra curentului

înoată stânca

- în sfârşit -

se reflectă

 în ochii celor de pe mal

că orizontul o îmbrăţişează

oriunde s-ar găsi.

acum se încrede

în valuri. în plăci tectonice.

în trecutul care intră pe fereastra norilor

la fiecare răsărit, un cântec de pescăruş

ce seamănă întotdeauna cu cel de ieri,

iar fiecare apus parcă vine mai devreme

şi îndrăzneşte mai multă lumină.

*

mi-am pus lumina în cuvinte.

mi-am luat inima

în dinţii din spatele ceţii

şi nu s-a crăpat nici de data asta.

am lăsat mantia de viitor

să-mi cadă de pe umeri

şi am mers desculţă

pe plaja visurilor

transformându-le,

piatră înfrântă cu piatră înfrântă,

în realitate limpede

izvorâtă din adevărul

pe care l-am purtat în piept

ca pe o broşă de speranţă

aproape mereu.

*

stânca ştie să privească înapoi                    

până dincolo de furia vulcanilor,

puterea cu care au purtat-o pe umeri

toată viaţa ei de floare din piatră.

îi iubeşte cu marea şi cu zarea

pentru istorie

şi pentru pata de noroi cea mai colorată

de pe promisiunea lor încălcată.

stânca învaţă să sară

fără paraşuţă de cuvinte calde

direct în sânul mării

care a născut-o greşit.

scuipă ţărână pe nări
şi se face una cu trilioanele de picături.

provoacă focul din propriul gâtlej,

îl linguşeşte cu ţipetele ei tăcute.

îi permite să o stingă

şi

împreună ajung pe ringul de dans

al unui an trăit pe calea curajului

şi al poeziilor şterse

cu radiera rostirii.

*

iată-ne aici, acum,

un fel de potecă invers

din crengi de copac, licurici,

frunze vii şi flori presate.

picioare care au renunţat să zboare

şi, pe ultimul mililitru de oxigen, au învăţat

arta de a merge,

ştiinţa de a lăsa urme

şi zâmbetul ca de lună

al celor care păşesc pe ele

cât încă nu au renunţat

la ideaţii de iluminare

şi la tentative de zbor.

în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

Virgula

ce-i cu virgulele zilele astea?

*

ca şi cum cuvântul ar fi închis într-o cuşcă
să nu muşte de unde te doare mai rău,

dor
gratiile gâtlejului meu
ca un călău condamnat la muncă silnică.

nu vreau să dau cu sufletul tău de pereţi.
nu mai vreau nici să fiu din sticlă
şi să regresez în milioane de granule de nisip
la privirea ta de pisică blândă.

nu mai vreau să fiu o lacrimă mută.
sunt o lacrimă poliglotă!
sunt o lacrimă care te iubeşte
şi, pentru că te-am iubit, acum
curg dintr-un ochi care îşi poate distinge

propria culoare.

poate-i mai bine
albul absenţei, un ochi orb din moarte.

poate-i mai bine
decât să râd când îmi vine să plâng,
să tac când îmi vine să mor -

fetiţa cu chibrituri
degerată pe uliţa unei propoziţii
fără coadă şi fără cap
pentru că îşi aprindea chibriturile numai în gând

şi spunea nu doar în poezii
pe care apoi le ardea

la focul imaginaţiei.

dar parcă de fiecare dată
se găseşte un colţ de dumnezeu
să le amintească ochilor mei
exact ce nuanţă au
şi care le este locul de cinste în spectrul vizibil.

*

ce-i cu virgulele zilele astea?

you can't, give up!
you can't give up!

ca şi cum schimbarea unei vieţi
ar fi echivalentă cu
un punct greşit prea lung de o mână stângace
pe o foaie de hârtie.

*

cum se pune virgulă în suflet
când tot ce mai ştim
este răsărit şi apus?

în continentul braţelor noastre
încleştate unul într-altul
nu există
miazăzi sau miazănoapte.

primăvară mixtă

cred că ţi-am uitat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat, într-o poezie mâzgălită pe un şerveţel

cred că-ţi pierd vocea din vocea mea puţin câte puţin
mai bine-am ieşi noi doi cu o vioară la un pahar cu vin

cred că te iubesc pe tine dintr-o fotografie din ce în ce mai mult
azi spun să fie ce-o să fie, eu vroiam doar să te revăd pentru un minut

în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

simt că mă scurg încet încet din braţele tale
ca o apă nebună curgătoare, pornită la trap
ca şi cum am un drac în mine, ce-mi aminteşte
că azi n-am alt loc în lume, dar am alt împărat

simt că mă laşi să evadez din rai prea uşor
simt că nu mai ţii melodia când cântăm în cor
simt că ud din stropitoarea ochilor mei un pământ pustiu
simt că la capătul drumului, să mă opresc va fi prea târziu

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta ascund o poveste de ochii tăi muritori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău îl voi moşteni eu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai rătăcită decât toate prin care-am trecut
o frunză veştejită, bocitoare o mie
numele tău acum cu miros de ploaie
şi dorul meu de tine

văd c-am vrut să rămân aici, la dreapta ta
să ajut când în sufletul tău de mine pierdut
se va aprinde cu bucurie lumina
văd c-am vrut să-ţi fiu şi eu ţie început
văd c-am vrut, văd c-am vrut

dar acum miroase a nori în inima mea
acum se coase cu fir prea fin tragedia
care trebuia să vindece răni
şi-acum doar plânge şi sparge căni de cafea
văd c-am vrut să rămân şi eu cu tine în noaptea ta
dar vreau mai mult să învăţ, să aflu că merit să fiu altundeva,
că totul doare mai puţin dimineaţa ...

aşa că în cântecul ăsta e vorba despre ploaie şi iarbă şi flori
în cântecul ăsta spun o poveste ochilor tăi cândva binevoitori
în cântecul ăsta am să mă nasc cu neobrăzare chiar din pântecul tău
am să ies în lume, am să ţip, am să dau de veste
că acum universul tău a devenit al meu

şi e-o primăvară mixtă în mine
mai iubitoare şi verde decât toate prin care-am trecut
o floare călcată-n picioare, bocitoare o mie
dorul tău cu miros de curcubeu
când îţi mulţumesc pentru ploaie şi plec eu

cred că ţi-am păstrat sufletul într-un sertar, la parter
dezordonat intenţionat, într-o poezie transcrisă cu chef
de pe calculator pe un şerveţel

alegeri

eu l-am ales pe domnul soare
să mi-l înfig în ochi
pentru un moment de înfumurare
să se-nvârtă nouă planete în jurul meu
sau aşa să-mi pară
şi să decid care rămâne-n cer şi care zboară
spre alt cartier
sau cel puţin aşa să cred

am spus pa pa lunii
înainte de bună ziua
i-am fluturat batista în faţa aia palidă
fără să mă uit că pe batistă
erau cusute contururi de lacrimă
pe măsura lacrimilor mele

nu am acceptat
nici în ruptul inimii
că puteam să greşesc
că singurul voal pe care îl voi purta
la nunta cu cea mai luminoasă stea
va fi ţesut din cea mai deasă umbră

şi acum mă întreb
dacă n-aş fi insistat atâta
să strălucesc

oare cum mi-ar sta
gătită în mătasea prezenţei
altcuiva

cu tine sau a ta

i.


arta.

se alintă în leagănul
dintre inima universului
şi, din când în când, pulsul tău.

ca o nimfă a nimănui.

a tuturor
Bucuria
trăieşte câte puţin
sau câte mult
ca o aromă de frumos
în respiraţia oricui o
roagă
să vină
pe hârtia vieţii lor.


ii.


obiectul.

moştenirea
unui semizeu
care-şi revendică
bucata de cer
feliată cu un cuţit
de vis împlinit
înainte de a fi fost visat
de cineva care încă nu se
născuse
când o firimitură de frumos a fost
aleasă. ruptă
din fericirea universală. ţesută
dintr-un singur material
de către un om singur.

tu şi obiectul
tău.


iii.


oare tu unde eşti
când mă strigi
pe numele tău?

oare nu auzi
vocea vântului
cum fierbe
în plămânii tăi
lacomi
de viaţă?

oare ce înseamnă pentru tine
omul cel mai frumos:

arta
sau obiectul
tău, artistule
cu puls nebun
fără de a universului
i n i m ă?


iv.


focul îngheţat din privirea ta
m-a răpit pe aripile fricii.
a ciugulit o lume întreagă de iubiri
şi firimituri de nuanţă
din inima mea de ţărăncuţă
necioplită
din ştiinţa exactă a pronumelui posesiv.

preferate domn,
permiteţi-mi vă rog să anunţ
că, de preamare dragul dumneavoastră,

eu am renunţat la artă.

am renunţat să pictez curcubee
din nuanţe
de iubire

căci nu eu am moştenit
obiectul - hectarele de cer -
de la unchiul poseidon
cu fruntea-n mare şi mintea la stele ...

nu-i al meu raiul
deci am renunţat la fericire
când am aflat că în limba
dumneavoastră, dragul meu domn,
pronumele posesive se acordă
c h i a r ş i c u
substantive proprii ...

planeta perfectă

sunt mulţi. toţi din jurul tău
sapă în propria mamă
după diamante cât unghia.
ei par că transpiră apă sfinţită.

numai tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful zilelor.

tu singur
decupezi cerul în formă de constelaţie
şi priveşti lumea printr-o lentilă de vis.

nu te amesteci cu ceilalţi.
tu nu crezi în goana după comori în miniatură
ci, nemişcat, o rază încăpăţânată de soare
rămasă ultima la apus -
tu eşti comoara
pe care o dăruieşti lumii
când îndrepţi arătătorul în sensul opus,
spre eternitate.

tocmai pentru că
sunt deja prea mulţi, toţi din jurul tău
care sapă în propria mamă
dupa diamante cât unghia

şi tocmai pentru că
tu nu suporţi
să te murdăreşti de praful mărunt al zilelor -

pământul este planeta perfectă pentru tine.
tu eşti cel mai binevenit dintre toţi.

ne conduci spre zâmbet,
spre nopţi înstelate,
spre mâini şi conştiinţe
care pot alege să nu se mai păteze
pentru orice.









dedicaţie specială de Crăciun
cu drag
pentru Sorin Briceag.

în altfel de luminǎ

ce se întâmplǎ cu soarele
când devine gaurǎ neagrǎ?

pǎi, îşi epuizeazǎ lumina
şi se lipeşte de sine
ca guma de mestecat dupǎ ce o scuipi.
ce se întâmplǎ cu soarele în momentul ǎla? simplu.
moare.
strǎlucirea i se preface în uitare
ca şi cum niciodatǎ nu ar fi existat.

şi ce se întâmplǎ cu gaura neagrǎ
când se naşte din soare?

se trezeşte somnul.
omidele kamikaze devin fluturi.
când se întorc legile fizicii împotriva universului,
noaptea se decupeazǎ pe sine în formǎ de ou
şi, dintre crǎpǎturile ei, zboarǎ ziua pui.
astǎzi îmi voi scrie o nouǎ poveste
în altfel de luminǎ.
ai dreptate: cine-a zis cǎ trebuie
sǎ folosim cernealǎ?

tu? te-ai gândit vreodatǎ
sǎ faci din rocile tocate nisip fin
un cristal swarovski?
te-ai simţit mai uşor
când ai pierdut totul?
ce alegi:
valurile sparte sau spuma?