oftat

un ceas care nu merge.
un fluture mort.
și urletele.

somn spintecat.
curățat. ușurat
de icre.
de urdori.

un om cu urechile ciulite.
gura ta uscată.
și uneori cuvintele sunt apă.

tu, fragment
de rușine
în ceață.

pe rana deschisă,
galbenul
ochilor de vultur.
puroiului.

curgi din tine până te faci ocean
și toată planeta se transformă în depresie
pentru că tu.

minusrealitatea

un sat întreg

mă îmbracă forţat.

îmi împinge capul prin ceaţă

ca printr-un pulover mâncat de molii.

beau sticla lui alice

sperând să mă regăsesc

pe mine cea de ieri, dar vai!

mă micşorez iar. mi se înnegreşte inima.

şi mi se aspreşte pielea de la iarna presimţită

în aerul crocant şi greoi.

era otrava care le-a fost dată drept pâine.

acum mă împărtăşesc şi eu cu piatra

care îmi va fi funerară, crezând-o sacră şi atât.

cunoaştem toţi, din moşi strămoşi,

dracii de sub pielea mea

şi toţi oamenii mărinimoşi

până la moarte pe patul vocii mele, procust.

dar ca să vezi: nimeni nu mai ştie

rima corectă pentru numele meu.

sunt un diavol în ceaţă şi mă întreb

ce s-ar întâmpla dacă

ar lăsa soarele ingenuu să-mi zburde pe chip

mai mult de o clipită?

odă durerii

coarda de chitară întinsă

mi-a zgâriat unghiile şi urechile

de când eram mai mică

în inima mea

decât o ureche de ac

şi de acolo a izvorât

pârâul de frig roşu,

şi-a răpit porumbei albi

drept afluenţi forţaţi

să foşnească precum

le fredona vântul

prin pădurea lipsită de copaci

care creştea în mine.

luna a îngroşat gluma,

a alintat curenţii

cu un vârf de vers

cu sens greşit,

roşul care curge în mine

dinainte de a mă şti

s-a umflat, s-a făcut fluviu

şi s-a vărsat pe nesimţite

în oceanul care nu îşi cunoaşte

vulcanii şi cutremurele, ci doar

evaporarea. invitaţia vicleană

a lunii ascunse în spatele unui nor

prea muritor.

acum locuiesc

în coarda de chitară întinsă

care scoate sunete

ce te micşorează.

fără sens

cerul în cușcă se transformă în mare,
mărginit de măreție, nisip și sare.

înoată peștii de nor între propriile valuri
de seninătate tulburată
și zbor de cretă șters cu piciorul
unui gând ilogic, de altă dată ...

incoerențele se aștern pe asfalt, în loc de zăpadă.
asfaltul e inima mea sculptată din piatră,
niciodată destul de disciplinată
încât să se cristalizeze.

acum? acum e un pui de întuneric
care crește în vezica urinară a timpului
trecut, dar nicidecum trăit
până la capăt.

Contemplare cu ceață și fără suspin

Ceață. Îmi place ceața. Când peisajul nu ni se oferă de-a gata. Trebuie să muncim pentru clădirile urâte, cerul senin și orizontul pe care îl ignoram zi de zi.

Durerea umezește. Uitarea alungă ploaia. Rămâne ceața. În mine și în afara mea. O mărturie despre golul care insistă. Care suportă să fie măcelărit prin umplerea cu confuzie.

Ceața. Idealizez ceața. Nu se crede prea sus. Îmi ține loc de organe interne. Îmi apără inima.








Foto: Adrian Cosma

albul peretelui: contemplare

simetria tronează asupra camerei:

la dreapta, trei crăpături.

la stânga, inima mea.

astăzi, au coborât tablourile

plictisite de culoare

şi de poveşti atât de diferite

de tot ce s-a întâmplat cu adevărat

pentru ca, pe o pânză ori hârtie,

ele să capete viaţă.

e ziuă si nu aprinde nimeni lumina.

dinspre nord, numai zvonuri și bârfe despre soare.

patru pereţi goi ridică o statuie în cinstea albului,

ca o bătrâneţe neaşteptată în mijlocul jocului de-a călătoria iniţiatică

de mână cu regina goliciune care a stabilit un regim totalitar

în miezul meu de ţesut moale şi cenuşă care a fost cândva iubire.

nu se ştie când sau de ce.

e ca o zăpadă din hârtie creponată

într-o zi de arşiţă despre care ştii că ar fi trebuit

să fie doar un coşmar copiat după kafka, dar

nu te poţi trezi

şi scamele de hârtie cu minciuni rupte

sunt acolo unde le-ai lăsat

dar nu mă uit la ele, nu. la televizor sunt interesanţi azi puricii.

se simt ca la ei acasă în uterul de alb si de nimic

în care îmi duc existenţa ca pe o cruce, deşi nu duce

la nicio religie mare şi doar la prea puţină

culoare pictată în obraji cu pensula mică.

respir adânc.

îmi amintesc să citesc literele prezentului

între paginile boţite ale camerei

din miezul meu de castană coaptă

şi aruncată înainte sau mult după termen.

acolo îmi priveam eternitatea in ochi

ca şi cum ar conta lipsa asta de foc

şi cenuşa şi iubirea

din care n-au ieşit destule scântei de poezie

cât să ţină de frig sau de cald.

dar mai devreme sau mai târziu, trebuie

să îmi îmbrac pielea gata de năpârlit într-un pattern floral,

să recitesc minciunile ca pe o rugăciune,

ca şi cum aş avea miez şi un sâmbure din adevărul iubirii în miez,

pentru că n-am voie să nu privesc dincolo de alb

dacă vreau să îmi pot ajuta musafirii să vadă întregul curcubeu

care le răsare dintre coaste.

dar eu? eu mi-am îngropat curcubeul

în alb, la şapte metri sub tălpile tale

şi simt groază la ideea să îl deshumez,

să văd ce-o mai fi rămas din el

între ideile viermi şi parazita uitare. 

invazia

o durere surdă
şi-a făcut vizuină
în moalele stomacului

şi un stol de ceţuri
şi-a făcut cuib
în globul de cristal.

poporul lovit de năpastă
primeşte furtuna
în adâncul sufletului,
cu buzele deschise,

dar nimeni dintre localnici
nu ştie
cum să folosească
armata asta de picături
îngheţate.

peste un milion de ani,
doar vreun arheolog
va mai afla,
din urme de tălpi bătătorite,
că aici au galopat peste noi
coşmaruri din care nu ne puteam trezi
şi haine de om mare care nu vroiam
să ni se potrivească

şi cetăţenii drepţi ai viitorului
nu vor înţelege nici în ruptul inimii
de ce dumnezeu între hieroglifele noastre
am rămas atât de analfabeţi,
experţi cu mâini legate la spate
şi ochi închişi de lacrimi uscate,
când scria clar în scheletele noastre
ce e alb şi ce e negru.

cap sau pajură

mi-e da şi mi-e nu.
mi-s prea eu dar mi-eşti prea tu.

iarna joacă alba-neagra cu iarba.
omul de zăpadă care sunt eu
se răzbună pe
parcul plin de tufe cu trandafiri
care eşti tu.

lumina ta, ochii mei de pisic în vârstă
de-o oră şi-un oftat,
bucuria mea ca strânsoarea în braţele
unei menghine
şi zâmbetul tău drag, ca al unui traficant
de heroină
când îmi injectez doza
ca şi cum venele noastre s-ar confunda.

şi culmea e ...
nu ştiu cine eşti.
nu ştiu cine eşti.
nu ştiu cine mai eşti.

am ieşit din casă pentru a admira luna
şi m-am trezit cu o lovitură de mângâieri solare
în loc.

mă cheamă tăcerea şi nu e nimeni acasă.
doar un clovn care îmi aminteşte
ba de tine, ba de mine, ba de
cine am fi putut fi noi, suflete gemene înainte
să ne naştem
în lumea asta de magie şi moarte şi
moş-crăciuni care nu sunt ceea ce par.

clovnul nu respiră, doar mă inspiră
cu idei despre cum să te iubesc
în trei paşi simpli:
o şovăire,
un cadou
şi o îmbrăţişare din care
nu ne mai desprindem la fel de vii
cum eram înainte;

şi te iubesc mai mult ca pe mine
când îmi pun antifoane să nu mai aud zgomotul
a cine sunt eu
şi uit intenţionat cine eşti tu
pentru că mi-e nu şi mi-e da
când tu mi-eşti candelă în prezenţa mea.

suflet nerӑtӑcit

iatӑ, acel moment cȃnd aproapeștii unde te afli.

o constelație și un sfert la est de saturn.
gӑsești un ciob de inimӑ
dar nu știi sigur a cui.

nu ești chiar rӑtӑcit
pentru cӑ ȋți poți desluși clar
reflecția ȋnlӑcrimatӑ ȋn ciob.

nu ești nici pe drumul cel bun
pentru cӑ nu ai avut busolӑ niciodatӑ,
nici voie sӑ cunoști punctele cardinale -
iar copacii mȃndri se prefac cӑ au mușchi
pe toate fețele și pe cȃteva umbre.

tu?
tu sӑ ai ȋncredere
cӑ ӑsta e drumul tӑu
și nu drumul musafirului care ți-a fost cel mai drag,
fidel deși nu pȃnӑ la ultima picӑturӑ
care face paharul sӑ ajungӑ pe jumӑtate gol.

tu sӑ iubești
atunci cȃnd ți se spune cӑ niciun cuvȃnt care exprimӑ ceva real
nu ȋncepe cu "i",
tu sӑ ai rӑbdare
cȃnd se ȋngusteazӑ timpul pe fața celorlalți,
tu sӑ porți halou ȋn loc de cӑciulӑ iarna
și pantofi rupți și sӑ vorbești la pertu vȃntului și sӑ ȋndrӑznești
sӑ te uiți dormind pe o bancӑ ȋn parcul istoriei tale celei mai negre.
tu sӑ, tu sӑ, tu sӑ

fii tot ce nu ți-a fost dat.

iatӑ-te pe tine ȋn acest moment cȃnd aproapeștii unde te afli,
tu, suflet nerӑtӑcit, și iartӑ-te ȋn acest loc cu ceațӑ
pentru cӑ nu știi cum este mai bine:
sӑ vezi granița și sӑ te doarӑ nemișcarea picioarelor tale
sau sӑ zӑrești ce este dincolo de granițӑ și sӑ nu mai știi

dacӑ aceastӑ inimӑ degeratӑ
era a ta
sau a altcuiva
sau, poate, a amȃndurora.

ţinutul înceţoşat unde te sfârşeşti tu şi încep eu

te ţin prizonieră într-o mie de cântece
încătuşată în căştile mele

tu cu soarele care-ţi străluceşte în colţul vocii

tu ca o meditaţie singură-n trei şi-un dumnezeu
care mi-a avortat sufletul la maturitate

tu şi ceaţa dintre noi şi muşchii mei care încă
nu au învăţat să facă deosebirea între extaz şi groază

babe oarbe şi felurile în care ele iubesc

am o nelămurire
legată de tine
cu lanţuri din fier
arse în soare
şi rămase la fel
de dure:

oare pe tine te strânge
libertatea pe care mi-o iau?
ai vrea, poate, ca într-o zi cu ploaie
să mă topesc? şi amprentele lui
viu colorate, să rămână doar urme
murdare de fericire
ca nişte cicatrici pe corpul meu?

îmi atârnă de piept
un semn de întrebare
mare cât pământul
în care încă nu ştiu dacă va creşte vreodată ceva -

oare
ţie chiar
ţi-e greaţă de la
lumina asta nudă
pe care eu probabil că o afişez în public
fără să-mi dau seama?

sau poate că
am mai multă dreptate
decât mă laud.
poate că eu sunt ziua ploioasă
din interiorul
meu
şi tu
mă orbeşti atât de mult cu flacăra ta

încât eu am bâjbâit mereu
şi nu te-am văzut niciodată
în timp ce tu ai văzut clar
nenumăratele mele feluri de a nu te vedea.

Cu dinţii încleştaţi

Ca un călău timpul mă rupe
În fâşii de începuturi
Şi nu mai ştiu care sunt eu pentru mâine
Între ruine şi puncte de suspensie.




Colaborare cu Mihai Picioroagă

poezie relaţională

noi am co-creat un labirint din nori.

eu m-am îndrăgostit de zori
atât de tare, până când, intimidaţi,
au roşit, s-au înceţoşat, a curs soarele supurant din ei
şi s-au prefăcut la loc în noapte.

tu … tu cu lumina ta
mi-ai picurat un strop de moarte
în pocalul fiinţei, un iz de la revedere
pe care îl simt în stomac înainte de a îţi da bună ziua.
tu ... ai cea mai preţioasă rouă
de la o floare care înfloreşte puţin mai mult în fiecare clipă
şi, oricât de maiestuos ai stăpâni metaforele,
eu nu mă simt deloc floare.

noi am co-creat o întreagă grădină englezească
din margini de nori înmuiaţi în jumătate de lună
şi un sfert de soare ... şi norii au făcut din noi
rătăcitori împreună ...

numai că, vezi tu, aici sunt singură
cu cerneala.
aici depind de ochii tăi ca să exist.

existenţialism într-un pahar ciobit

beau un strop de viaţǎ
din cupa eternitǎţii
şi, ghiftuitǎ,
mǎ întreb dacǎ setea
nu mi-ar pişca limba mai puţin
sau dacǎ nu cumva
aş fi cel mai în siguranţǎ
sub acoperişul unei limbi
uscate.
beau un strop de viaţǎ
din cupa eternitǎţii
şi mi-e poftǎ de mai mult, dar
am uitat cum se savureazǎ pulpa
bucuriei.

drepturi de autor pentru o greşealǎ

am pierdut
un licurici
în scrumiera
întunericului -

acum
mǎ plâng
cǎ nu mi-am câştigat
privilegiul
de a percheziţiona
la pielea goalǎ
stropii de ploaie.

strig furt, dar
un drac
îmi şopteşte
cǎ nici nu ştiu
dacǎ cerul mǎcar era
fumǎtor.

fir-ar ea sǎ fie
de sinceritate
dusǎ la extrem
pânǎ devine
minciunǎ:

eu simt
ultimul oftat al pǎdurii
în foaia de hârtie subţire
pe care sunt obligatǎ
sǎ mǎ semnez.

o inimǎ în colţuri

o inimǎ în colţuri
este sǎmânţa neîncolţitǎ
a iubirii mele
plantate în stânca sufletului tǎu.

da, se pare cǎ cer prea mult;
nu-mi poţi suporta şi valurile
milioane de ani
şi, când am o zi seninǎ,
sǎ te laşi mângâiat din interior
de lumina mea cea mai caldǎ.

ori îmi supoti rǎzboaiele,
ori mǎ înveţi sǎ aduc pacea
ca şi cum ai îndruma mâna unui şcolar
care scrie pentru prima oarǎ;

eu am ales cine sǎ-mi fii
când mi-am înnodat rǎdǎcinile
pe inelarul tǎu stâng.

acum mǎ împing curenţii
cei mai reci, cei mai contradictorii.
mǎ dau jos din picioare.
îmi lovesc capul într-un ciob de vis.
tu mǎ dezveţi sǎ înot; eu te dezvǎţ sǎ mǎ iubeşti.

nimic din mine nu va mai creşte
în pǎmântul fertil al braţelor tale;
dar este prea târziu sǎ alegem altceva -
sǎ îmi suporţi rǎzboaiele
pentru cǎ numai aşa voi avea singurǎ inspiraţia
sǎ aduc pacea.

dacǎ e prea târziu, n-am ce face
decât sǎ scriu milioane de pagini
în cartea istoriei noastre
şi mi se îndoaie inima din hârtie la colţuri
ca filele unui caiet de proastǎ calitate.

cum se uda cactusii si alte basme

te citesc
printre randuri
in povestea vietii mele

si inca nu stiu

nici in ce limba
ai fost scris
cand se imparteau stelele

nici cu ce accent
ar fi potrivit
sa te pronunt

ca sa evit rasplata finala
pentru sperjur
comis cu iubirea de adevar
in inima.