Showing posts with label Viata in alte cuvinte. Show all posts
Showing posts with label Viata in alte cuvinte. Show all posts

Saturday, December 31, 2016

calea curajului

contra curentului
înoată stânca

- în sfârşit -

se reflectă
 în ochii celor de pe mal
că orizontul o îmbrăţişează
oriunde s-ar găsi.

acum se încrede
în valuri. în plăci tectonice.
în trecutul care intră pe fereastra norilor
la fiecare răsărit, un cântec de pescăruş
ce seamănă întotdeauna cu cel de ieri,
iar fiecare apus parcă vine mai devreme
şi îndrăzneşte mai multă lumină.

*

mi-am pus lumina în cuvinte.

mi-am luat inima
în dinţii din spatele ceţii
şi nu s-a crăpat nici de data asta.

am lăsat mantia de viitor
să-mi cadă de pe umeri
şi am mers desculţă
pe plaja visurilor
transformându-le,
piatră înfrântă cu piatră înfrântă,
în realitate limpede
izvorâtă din adevărul
pe care l-am purtat în piept
ca pe o broşă de speranţă
aproape mereu.

*

stânca ştie să privească înapoi                    
până dincolo de furia vulcanilor,
puterea cu care au purtat-o pe umeri
toată viaţa ei de floare din piatră.

îi iubeşte cu marea şi cu zarea
pentru istorie
şi pentru pata de noroi cea mai colorată
de pe promisiunea lor încălcată.

stânca învaţă să sară
fără paraşuţă de cuvinte calde
direct în sânul mării
care a născut-o greşit.
scuipă ţărână pe nări
şi se face una cu trilioanele de picături.
provoacă focul din propriul gâtlej,
îl linguşeşte cu ţipetele ei tăcute.
îi permite să o stingă
şi
împreună ajung pe ringul de dans
al unui an trăit pe calea curajului
şi al poeziilor şterse
cu radiera rostirii.

*

iată-ne aici, acum,
un fel de potecă invers
din crengi de copac, licurici,
frunze vii şi flori presate.
picioare care au renunţat să zboare
şi, pe ultimul mililitru de oxigen, au învăţat
arta de a merge,

ştiinţa de a lăsa urme
şi zâmbetul ca de lună
al celor care păşesc pe ele
cât încă nu au renunţat
la ideaţii de iluminare
şi la tentative de zbor.


Saturday, June 11, 2016

lecţie de astronomie

toate sistemele solare
explodează din nimic
înăuntrul inimii tale
şi se extind
în formă de cer
până la infinit şi înapoi,
îşi pleacă frunţile ridate de negru
până se fac praf cosmic
căzând din ochii tăi
spuma valurilor unei mări de iubire
în care se îneacă zeii
şi din care se naşte omul.

Sunday, May 29, 2016

cine face fotosinteza



scurg vulcanul din suflet
picătură de lavă
cu picătură de lavă
până când din el creşte
o bucurie simplă de sevă.

aşa înfloresc miracolele
ca nişte păpădii
care, neştiindu-şi locul,
îşi lansează în vânt
seminţele de lumină

când îmi asum
responsabilitatea
să răsar.

ce surpriză, când
sufletului meu (h)rănit
aerul îi răspunde cu verde.

ce artă, a zâmbi până când
ochii îmi sunt doar tulpini
către mugurii de iubire

şi Văd, în sfârşit,
picăturile de lavă
în loc de vulcan.


Saturday, February 13, 2016

Povestea de vi-Aţă

ca şi cum aş scrie o poveste
în cerneala cântecului de ciocârlie,
o poveste pe care nu voi lăsa pe nimeni
să o citească. să o rescrie cu o privire.
să o numească păcat,

desenez nori
direct pe coala de cer gros
cu degetele mele de ploaie.

îmi tună pielea
cu vocea lui
ca vânătaia rămasă după un sărut
ce n-a fost,
îmi explodează cântecul de ciocârlie
în artificii de foc pe care am refuzat să-l
aprind sau măcar să-l las să mocnească.

*

ca şi cum aş de-scrie
povestea mea aşa cum nu a fost
înţeleasă de critici,

o ajut pe ea să îşi re-scrie
un haiku lung cât speranţa-i de viaţă -
doar respiră adânc, îi zic,
şi simte în centrul inimii tale
urma rămasă de la cuvinte
ca mirosul de bine
după ploaie.


eu inspir.
inspir adânc
şi uit să expir
şi nu pot să uit că expir
oricum, cu fiecare zi câte o umbră,
cu fiecare umbră câte o rază de soare,
până voi rămâne doar eu singură
într-un câmp de braţe calde ca ale sale
şi nu voi şti cine să mai spun
că a rămas. nu îmi voi mai da seama
cine
a umplut peretele ăsta gol
cu tot cântecul de ciocârlie
ba nud, ba plagiat, ba acoperit de pene
de zbor înflăcărat şi de ploaie.

Saturday, August 29, 2015

în cristelniţa de jais

în numele Vieţii
cu toate vulcanele şi văile,
cu toate mările şi deşerturile,
cu toate oraşele şi junglele
prin care poate trece
să meargă mai departe
sau să poposească,

astăzi îmi las amprenta mea
pe robul Morţii
care începe să înveţe
alfabetul ideografic al curajului
de a deschide ochii în fiecare zi.

acest copil căruia i-a fost scrisă
dispariţia în sânge,
se va arăta şi îşi va şti numele.
va înfrunta zmei şi canibali
în tărâmul greşelilor şi al ezitării
şi va salva domniţe la ananghie,
zdrenţe de lumină printre copacii
propriului suflet.

acest suflet va creşte ca o floare
care se deschide să îşi arunce
seminţele preţioase în braţele
vagabonzilor fluturi şi albinelor uşoare.
cu sângele care îi va curge, va scrie poezii.
va albăstri cerul cu propriul văz
şi va da un sens lumii cu propria nimicnicie.

apa din cristelniţa de jais
simbolizează cum Viaţa îl va spăla de viaţă.
copilului de astăzi îi va ninge în păr
şi oamenii, bucurându-se de el,
îi vor sparge inima în cioburi
din care el poate va îndrăzni să îşi facă oglinzi
sau poate nu.
poate va renunţa la un milion de vise
până să deschidă ochii
şi să vadă că din joaca lui de-a responsabilitatea
a creat un caleidoscop -
sau poate nu.

nu îi dau un nume - Numele
şi le va alege singur, până pe patul de moarte
şi poate va avea atât de multe încât nu îi vor încăpea
în cartea de identitate
sau poate va face ocolul pământului până va rupe
toţi pantofii din lume, şi lumea îl va striga
Ăla.

îi spăl viitorul în stropi de rouă.
să i se ierte spaţiul pe care îl va lăsa gol.
să i se ierte păcatul de a muri înainte să trăiască.
îl inspir cu transpiraţia nopţii
să aleagă, să alerge, să plece,
să îşi şteargă propria lumină cu radiera
şi s-o ia cu literă mică de la capăt.
să-şi râdă lacrimile şi să-şi plângă perlele
şi, dintr-un singur fir de nisip,
să se transforme într-o mare întreagă înrămată în clepsidră.
să renunţe, să zbiere, să se tăvălească de râs.
să lase o dezordine de culori mereu pe unde trece.

fie ca acest rob al Morţii
să Trăiască
şi să lase moştenire
o Dâră de iubire
pe care destinul de om
să n-o poată şterge.

Sunday, November 2, 2014

despre un loc important

Am venit unde se merge în siguranţă pe întuneric,
iar umbrele strălucitoare ale felinarelor
îmi ţes o nouă poveste pe pânza de păianjen a eului.

Pregătită pentru cel mai important examen la materia Viaţă,
după ce am citit lacrimi uscate şi sudoare în loc de cuvinte
în cartea zgomotoasă despre cum se tace împreună,

singura întrebare care mi-a picat
este o foaie goală.
Cea mai reală formă de empatie -
cum să mă bucur de curcubeul meu în tonuri de sepia
şi cum să nu îmi trădez albul interior
sau adevărul din cele şapte culori şi un milion de nuanţe
care eşti tu

cu absenţa ta,
cu viaţa care fierbe în tine,
cu felul în care eu am trecut

prin acest loc ce nu mi-ar putea
părea un acasă atât de perfect,
dacă nu mi-ar fi oglindă
reflectând prezenţa şi esenţa
propriului meu suflet.

Monday, December 30, 2013

pântec de copilă iubită cu ochii închişi



poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.


Sunday, July 31, 2011

Viaţa în alte cuvinte

Îmi amintesc încǎ
aberaţia cromaticǎ
ce mi-a copleşit
hârtia fotograficǎ
a adolescenţei

când eu îmi impuneam
sǎ fiu soare
şi mǎ lǎsam capturatǎ
de amatori

deşi ştiam cǎ sufletele lor
nu ajunseserǎ încǎ
fotosensibile,
deşi ştiam cǎ eu atunci
când se greşea un cadru
mǎ umpleam
de mai multe culori reci
decât calde.

Încǎ mǎ ustura un pic
dâra de luminǎ orbitoare
din colţul ochiului,

când cineva mi-a atras atenţia
cǎ am autofocus
şi mǎ pot reconstrui mai frumoasǎ
prin efectul de vecinǎtate.

Aşa m-am uitat în oglindǎ
cu ochiul liber
şi m-am preţuit eu pe mine
ca pe un diamant cu nume propriu
şi te-am iubit pe tine
şi v-am iubit pe toţi
ca pe nişte piese de puzzle din poza vieţii mele
cǎci mi-am dat seama în sfârşit
cǎ pot alege lentila prin care privesc
şi direcţia în care îmi îndrept camera.

Când mi-am încǎlzit razele
şi le-am lǎsat sǎ se vadǎ,

am reuşit.

Acum mǎ simt
artǎ -

acum completez
imaginea caleidoscopicǎ
a universului.