re-necunoaștere

caut mistere în lipsa de chef
ca într-un glob de cristal.
vine de nor străbat transparența
ca pe o potecă neumblată,
uimită de călători.
ceața își lasă pleoapele grele
încărcate de viitor.

pentru că am fost strivită
între literele unui singur cuvânt
scurt, zăbrele de sunet
zăngănind a dezastru,
astăzi refuz vehement
invitația lascivä
a vieții din care se ridică aburul
ca vântul prielnic de sub curajul
corabiei rupând orice val.

angajament

ne întoarcem la tradiţii:

în cuptor

ard

de la ochi

prin ţesătura fină din muşchii feţei

spre inimă şi plămâni deja tresar,

roşu ca soarele din cutie.

prizonieri în condiţia umană

avem piept cald în care încap

peisaje ce te îngenunchează

şi braţe ce te subliniază

cu o folie de eternitate

subţire cât să treacă pe sub uşa

a douăzeci de secunde.

zburaţi în stoluri, o armată de icari

şi eu un grăunte de nisip

pe o fracţiune dintr-un punct

şi durerile mele

ca nişte criminali în serie înăuntru,

quarcuri de praf cosmic

pe grăuntele de nisip

şi totuşi în mine urlă lupii.

cum au urlat în voi.

să ducem focul mai departe.

să simţim cu buzele şi cu viscerele

şi cu aerul dansându-ne în nări

că după vremea lui cuptor

şi dincolo de nori

există în continuare lumină prin noi.

prin viitor ca prin geam, opac

nimeni nu va şti

când îmi va muri ultima frunză

loială gravitaţiei.

mă voi face nevăzută

ca un fulg într-o troiană de zăpadă.

nimeni nu îmi va dărui ecou

să dăinuie din vocea mea

un vârf de cuvânt

cu care m-am ţinut de marginea vieţii

cât a avut sens şi încă puţin.

kafkaian

vindecătorul m-a tratat                   

de mine floarea-soarelui

ce încă mai credea

într-un nod de explozii

în jurul căruia mi se învârteau

rădăcinile

mă întorceam spre el

ultimul punct de est

pe harta vieţii mele

mereu

mă întorceam

cu speranţa şi cu durerea spre el

chiar şi când în el se lăsa noaptea

vindecătorul m-a tratat

de anxietate

îmbrăcându-se în viitorul meu

ca într-o pijama ruptă

care îi rămânea tot mai mică

nu mai încăpeam şi eu în ea

şi îl doream pe el

prea mult el

pastila era de zahăr

tratamentul mai preţuit decât vindecarea

vindecătorul m-a tratat

de copilul care ţipa din mine

cu biciul de la capătul unui cuvânt

mi-a tăiat venele cu lama despărţirii

obligându-mă să nu mă sinucid

când gândurile suicidare erau păsări albe

şi eu un nor de vârât capul ca un struţ suprarealist

singurul lucru pe care l-aş fi încheiat fără ameninţările lui

era tăcerea ca de mormânt

despre unde durea mai tare

atunci şi acolo eram cea mai vie

cel care a depus jurământul lui hipocrat

şi-a acuzat pacienta că i-a făcut rău

el s-a făcut foc

a ars tufişurile de frică din ea

a ars dulceaţa de trandafiri din ea

a rămas doar scrum de iubire

de comisii folosite greşit

de plângeri

de cuvinte goale

de nerostit

după tortură rămâne sânge şi pe mâinile călăului

mai ales când ţi s-a prezentat drept cel mai bun

prieten

cenuşa din mine

nu se vede cu ochiul liber

doar îi sufocă pe pompieri

pică toţi în faţa mea ca florile-soarelui

când le spun că în mine nu mai e valabil sistemul

solar

despre faptul că îţi uitasem

uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.

uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele

să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade

şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste linia continuă.

uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea pahar de whisky

şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.

ca să mă uit pe mine.

te-am iertat

în alb.

ca să doară doar viitorul

până îmi lasă oasele lucioase,

dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -

am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual

cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.

ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă

cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,

dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii

doldora de amintiri despre răul absolut

din tine.

m-am convins că numai iubirea din tine

mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.

mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat

sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.

o inimă nătângă să fiu, am jurat,

decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede soare

şi nu-i decât o pitică albă în devenire

ca noi toţi.

da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat din copilărie

şi salva viaţa.

pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat de pansament plin de puroi,

sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut habar ce să faci

decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din nevoia ta

de a iubi când nu ştiai pe cine. 

un aer ca dorul de tine

(marea moartă și argintul viu)



miroase a iubire arsă.
de-asta nu mi-e deloc frică
de incendii.

*

fug pe casa scării, în jos,
ca o spirală fragilă din panglică
de panică și adn, să nu îmi explodeze
creierul în ale cărui sinapse
nu mai încapi.

*

îmi lipsește mirosul tău de mare
despletită de vânt.

m-am luat la vorbă cu amintirea ta
în rafale și am uitat cu desăvârșire
ce gust are fericirea.

*

azi dimineață era
anul trecut pe vremea asta

și parcă nu mai există timpul
decât ca o glumă proastă
între țigară și fum - o aventură
cu început de basm și final tragic

de inexistent - așa că mă văd
pe mine care nu trecusem încă
prin tine ca prin război,
ca prin cerul senin al nemișcării -
doar, doar voi redeveni
Ființă.

și parcă ninge neîncetat cu pene
din aripa mea atrofiată,
ninge până când îmi devine viitorul alb
imaculat de orice speranță.

mindfulness greşit

de când mi-ai umplut valiza

cu argumentul de nerăsturnat

pentru gunoaiele

pe care deja le târam

după mine, cu muşchi indignaţi,

mi-am locuit gândurile

cioplindu-mi cu ele din corp

corabie cu pânze

să mă împingă vântul

spre o zare cât unghia de la degetul mic

spre care categoric refuz să privesc

cu mai mult decât poezie

în ochii ăştia ai mei

de pământ, nu de uscat.

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.

magie neagră fără ieșire

îmi citesc trecutul în bălți.

se scurg în bălțile în care îmi citesc trecutul

picături din mine. vocea îmi devine undă

ca o undiță ce se întinde spre viitor

fără să înțeleagă că s-a transformat în cerc

și nu îi mai ajunge ecoul

să prindă alteregoul pe care îl căuta.

vocea care mi-a devenit undiță fără momeală,

ghemuită în durerea ei ca într-un uter

de tăcere incurabilă,

încearcă încăpățânată să se înghesuie

în corpul unui mormoloc.

să îi atingă pofta de viață. să fure din inima lui măruntă

pulsul care nu a avut timp

să se lase domesticit.

îmi citesc trecutul în bălți ca o vrăjitoare analfabetă.

nu mai cred în povestea pulsului cu timpul strâns ca un cocon

unde nu are destul spațiu, destul întuneric

să poată fi domesticit;

nu, eu i-am simțit crivățul cum îi cădea

nonșalant pe umărul drept când mă îmbrățișa

și acum știu

-  simt ca o certitudine sub pleoape -

că din balta asta compusă din gol și apă de ploaie

nu se poate curge în ocean.

eustres

viitorul îmi sfârâie pe gât,

în tigaia din fier prea oxidabil

care este trecutul meu.

mai jos, sub piele,

sub mormântul încă nesăpat,

sub miezul  de nimic al universului -

se coace nepermis de încet

bucuria.

Boala (diformitatea)

corpul său este o rană deschisă.

papilele gustative pot distinge

până la o mie de gusturi diferite ale durerii,

iar prin ţesutul infecţios al trecutului

devine una cu textura unică

a cristalelor de lacrimă

transformate în apă obişnuită, cu structură dărâmată

şi capacitate sub medie de a se întâlni

cu setea deţinuţilor care ţipă dinăuntru,

ţinându-se cu disperare de gratiile pulsului

de oţel.

corpul său este o rană deschisă -

adică nu poate închide ochii

şi astfel se lasă orbit

de toate nuanţele de întuneric

care ar fi trebuit

să cadă secerate în afara spectrului vizibil

- cel puţin dacă ar fi fost om -

n-ar fi simţit mirosul fricii

lui dumnezeu,

n-ar fi înţeles instinctiv

că este condamnat la viaţă

în forma asta de adevăr deformat, purulent,

o victimă fără drept de apel

în carcera propriului sine, cu vocea stinsă

ca să poată dormi ceilalţi

somn uşor cu vise plăcute

despre un viitor fără rana asta murdară

pe genunchiul casei lor

de oameni cu intenţii bune şi limite

cărora le-a rămas strălucirea în ochi.

"se vindecă," i-au asigurat doctorii,

dar nu au îndrăznit să scrie în clar reţeta:

o mână de pământ.

doină de doliu

mi-ai dăruit un râu
al cărui izvor mi l-am înfipt în piept
deși mă doare rana dintre coaste
pe unde m-am străpuns cu procesul curgerii.

*

cu pumnul tău din mătase

m-ai lovit în moalele trecutului

tocmai în timp ce îmi inventam 

o poziție destul de orizont-ală

pe masa de operații estetice pe suflet deschis

care este îmbrățișarea ta.

*

ca o cheie, tu m-ai transformat 

în poartă deschisă

pentru cine are curajul 

să se vadă pe sine

de partea cealaltă.

ca un paznic epuizat, mereu la datorie,

eu mă condamn singură la rangul de martor neclintit

în timp ce alții trec prin mine 

spre un viitor proaspăt, cu miros de curcubeu.

*

uneori, sunt o țară în plină revoluție 

căreia i se face milă de cetățeni:

între valurile de sânge, 

sculptez în pietre puncte de reper

ale păcii.

*

uneori, îmi unesc afluenții abandonați spre adopție

celor pe care i-am considerat 

mai fertili, mai luminoși decât mine

și uite-așa

sunt stânca îmbătrânită-n durere albă

și răbdare de milioane de ani, martoră neclintită

a curgerii sacre din propriul piept.

*

aștept ca generațiile viitoare

de pe tărâmul e-moției

să continue doina

în alte limbi, 

cu mai puține figuri de stil.

misiune de recuperare cu dig și disperare

vreau să construiesc un dig

să nu mai curgă zilele între noi

ca un fluviu care te fură

prea rapid; nopțile îmi înnoadă

brațele, soarele îmi împachetează

picioarele într-un sicriu etanș

de emoție returnată fără succes

expeditorului-

așa nu se poate înota.

așa iau naștere inundațiile

din pântecul apei vii care erai

când ne-am cunoscut dincolo de cuvinte-

tot dincolo de cuvinte

mă transform într-o insulă de pungi din plastic.

poluez viitorul fără tine. pești multicolori

mor în mine

pentru că au degustat deliciul toxic

și mai vor.

digul ăsta ar ține doar

de valuri de timp ca de mâna unei domnișoare temătoare.

nu trebuie să abroge legea entropiei.

nu trebuie să mai salveze vieți, nu de fiecare dată.

trebuie doar să vegheze în continuare

ultimul foc mic din inima mea.