Decalog personal

În primul rând, Iubeşte-te. Cât şi cum poţi. Chiar şi când doare. Chiar şi când iubirea ta pare murdară, ciobită pe margini, zgrunţuroasă, neîndemânatică. neîndreptăţită. Chiar şi când pare că îţi faci rău. Chiar şi când pare că nu faci nimic.

În primul rând, ai răbdare. Cu tine. Cu cei pe care îi ajuţi. Cu ritmul vieţii. Cu greşelile. Cu paşii de melc. Adu-ţi aminte mereu, mereu, mereu de spaţiile goale, de momentele ca nişte foi albe în care doar ai stat plângând sau chiuind --- şi cum ai fi ajuns atât de departe vreodată fără acele popasuri în care te-ai regăsit pe tine?

În primul rând, fii sinceră cu tine. Recunoaşte când te minţi, când manipulezi, când ieşi în afara conturului persoanei care ai vrea să fii, când ai sentimente intens ambivalente, când porţi ipocrizia ca pe un halou sau un pantof cu toc înalt. Recunoaşte când eşti mândră de tine, când te iubeşti, când reuşeşti cu adevărat, când ai făcut cel mai bine un lucru, când te îndrăgosteşti, când vrei fără să vrei. Acceptă-le. Sunt ale tale. Sunt feţe, nici una dintre ele nu te defineşte. Dar dacă te vei întâlni cu ele, vei creşte ca un stejar puternic din solul acceptării.

În primul rând, deschide-te. Învaţă chiar şi când crezi că ştii. Învaţă chiar şi când te doare că nu ştii. 

În primul rând, ţine minte şi păstrează un loc special în inima ta pentru partea însorită din tine. Ţine minte şi păstrează în inimă tot ce este mai bun în tine. În munca ta cu umbrele, echilibrul tău va depinde de asta. Oricât de grea s-ar lăsa noaptea în tine, să nu uiţi niciodată lumina din tine.

În primul rând, primeşte oricând întunericul. El oricum există, oricum va intra, aşa că mai bine vă respectaţi reciproc. Dacă pofteşte în inima ta sau a cuiva cu care doreşti o relaţie autentică, deschide-i uşa. Fă-i un locşor primitor în casa ta, în sufletul tău, în corpul tău. Este profesor bun şi, la necaz, prieten de nădejde. Doar să rămână o parte din tine permanent de veghe să nu te confunzi cu întunericul, iar spaţiul în care îl primeşti să aibă limite. Să exişti şi în afara lui, chiar dacă staţi la vorbe până noaptea târziu, în anumite etape ale vieţii.

În primul rând, întâlneşte-l pe celălalt ştiind că nu îi cunoşti experienţa, chiar dacă anumite poveşti de viaţă se aseamănă. Rămâi conştientă că aceleaşi cuvinte pot avea sensuri diferite sau chiar opuse când sunt rostite de oameni diferiţi. Pune întrebări. Dacă este prea devreme pentru întrebări, păstrează-le prezente în atitudinea ta.

În primul rând, aminteşte-ţi că trăieşti în prezent. Oricât de impunătoare ar părea grijile, oricât de chinuitoare sau fermecătoare amintirile, oricât de cuceritoare fanteziile şi strategiile. Din când în când, opreşte-te şi răspunde la întrebarea: care este experienţa mea reală, trăită, nemijlocită, chiar în acest moment? Invită-te la autenticitate. Invită-i şi pe ceilalţi. Întâlniţi-vă cu adevărat.

În primul rând, fii corectă. Este în regulă şi chiar de aşteptat să nu ai un sistem perfect, să greşeşti sau să te răzgândeşti cu privire la propriul cadru. O structură este, totuşi, importantă. Dăruieşte cât ai de dăruit, primeşte cât ai de primit. Cunoaşte-ţi spaţiile deschise şi graniţele. Respectă ambele aspecte. Fii atentă la cine eşti şi ce faci tu şi de unde începe cine este şi ce face altul. Mergi pe calea în care crezi cât de drept poţi.

În primul rând, caută să priveşti schimbarea ca pe o creştere. Nu ca pe o înaltă trădare, ci ca pe un dans cu viaţa.

... şi dă-ţi voie să te bucuri de toate astea! 

Patinatoarea pe viaţă şi pe moarte

Toţi îşi dăduseră cu părerea, aşa cum dai din mână să-ţi faci vânt cu evantaiul într-o zi uscată de vară, cu buze crăpate de cântec şi vorbe târziu în noapte cu prietenii. Toţi au certat-o pentru inima ei nărăvaşă, de nedomesticit. Toţi au implorat-o să nu alunece peste Pojghiţa Morţii. Toţi au invitat-o să se iubească şi aşa, învinsă, vie pe jumătate, ca un vis avortat în luna a cincea. Fiecare avea un cuvânt de spus.

Dar ea era Patinatoarea. Nu mai era femeie - fusese prea arsă de soare ca să se mai numească sexul frumos. Nu se considera nici victimă, nu chiar - se luptase cu prea multe furtuni ca să se mai numească “sexul slab”. Şi parcă nici învingătoare nu fusese niciodată - prea semănau lacrimile cerului cu fulgii mici de zăpadă din ochii ei înseraţi aşa de tânără.

Ea era Patinatoarea. În anotimpul ăsta al morţii, singurul lucru care o ţinea în viaţă rămânea dansul cu gheaţa, sărutul furat de pe buzele câte unui nor după care se ascundea soarele, picioarele uituce care se despărţeau definitiv de condiţia umană şi zburau ... zburau orizontal ... zburau o coreografie a raiului personal în construcţie.

Dacă nu mai era Patinatoarea, nimic nu mai era.

*

Inima ei sălbatică a evadat din captivitate pe marea fără scrupule, ridată de valuri îngheţate. Inima ei sălbatică a dus-o pe culmile nemişcate ale vieţii. Urma un surf de neînchipuit peste kilometri de necunoscut învelit în sticlă subţire; picioarele ei se înfiorau sub greutatea mizei. Sus, jos, era un fel de pungilism între delicateţea fiinţei şi furia unei naturi stupefiate.

Trebuia să ajungă pe celălalt mal. Nu mai vedea cale de întors - crivăţul îi ştersese paşii. Patinatoarea domnea peste frig.

*

Fetiţa tupeistă tuseşte.

O dată. De două ori. Marea i se cutremură sub tălpile dintr-o dată timide. Cine se crede petala asta de nimic parfumat cu rahat de caşalot, să o sfideze pe mama ceaţă care i-a poruncit cândva să nu existe prea mult, să nu cânte prea tare, să nu râdă prea cu poftă ... şi niciodată, dar niciodată să nu îndrăznească să creadă că are strop de echilibru în corpul ăla scârbos din carne şi sânge?

Pielea protestează, plămânii i se încruntă. Stânci negre o însoţesc ca o ameninţare pe drumul său alb. Pe drumul său care, sub umbra trecutul, pare gri, nici stâncile parcă nu se mai simt atât de negre. Se nuanţează matematica iubirii în muşchii ei contractaţi. Războiul interior e pe sfârşite şi parcă totul îi explodează în ochi: răbdarea, trădarea, gândirea şi dezamăgirea, amăgirea şi răzgândirea. Jonglează cu viaţa ei şi a copilului cu ochii-nchişi din pântecul ei ca şi cum pulsurile lor ar fi nişte mingi, marea o loterie ... Patinajul împreună, arta de a îşi câştiga titlul de Om.

*

Oare cum îndrăzneşte? Se joacă. Îi trage clapa frigului, dar ulciorul nu merge de zece ori la apă, mai ales când ulcioru-i gol demult, apa - vrăjitoarea cea rea ce vrea să te înghită, iar graniţa dintre Patinatoare şi vrăjitoare - o pojghiţă subţire de speranţă sub greutatea patinelor şi bocancilor şi pântecului şi fătului şi trecutului uzat şi viitorului duşman.

Graniţa se crapă scrâşnind din dinţii valuri de gheaţă. Patinatoarea se ţine cu două degete şi-o unghie ruptă de vârful unei stânci cu rânjet de pescăruş mort la datorie. Strigătele îngrozite ale prietenilor s-au pierdut demult în urmă, ecourile lor se eschivează, în urechi ea mai aude numai amintirea unei scoici de astă vară.

Astă vară când iubea şi dansa şi trăia, chiar fără să fie Patinatoarea. Astă vară când, dacă Iubire nu era, nimic nu era; dar în clipa asta de Patinaj pe viaţă şi pe moarte, nu mai contează nimic altceva decât gleznele sucite care încă îşi găsesc graţia şi echilibrul îndoit, îndoliat, îndurerat - care încă este o specie de echilibru ...

Unghiile se rup şi timpul trece. Ochii plâng şi călăul vânt îi usucă. Ridurile mării o ceartă în continuare pe biata patinatoare. Mediocră, patinează mărunt ca să supravieţuiască-n continuare, fără picioare - un destin prost gândit, slab tipărit la maşina de scris a copilăriei sale de muritoare.

Dacă Iubire nu este, nimic nu este, dar ea deja este un nimic conturat de pantofii care alunecă pe gheaţa înnodată, încovoiată, nemaicălcată. Niciun patinator n-a mai fost atât de nebun. Nicio regină atât de copilă.

*

Copila luptă cu distanţa măsurată-n litri de cer şi greutatea măsurată-n miligrame de gheaţă care, la tot pasul, se crapă sub visele ei, sub fostele iubiri, sub cuvântul cu P de care nu e demnă şi poate n-a fost niciodată - acum p de la prea puţin.

Smulge o stalactită de gheaţă şi şi-o înfige în pântec. Sângerează albastru şi curge toată umanitatea din ea. Hotărâtă să parcurgă întregul drum ca la carte, îşi mărunţeşte şi trupul, şi sufletul.


Orfană de lumina care s-ar fi putut naşte din ea, sclava pojghiţei de gheaţă patinează până la celălalt mal al mării. Oamenii o aclamă, dar nimeni nu ştie .... că pentru a supravieţui ca patinatoare mediocră, responsabilă, copila a renunţat la ultima fărâmă de Om din ea. Astăzi este artista desăvârşită, dar mai lipsită de lumină ca niciodată.

Şi, deşi patinatoarea s-a domesticit şi şi-a înţepat timpanele cu frig şi cu ceaţă ca să nu audă, de fapt ...

unde lumina nu este, nimic nu este.



De atunci are un gol în piept care doare - destul de larg să încapă în el medalia de supravieţuitoare

dar cel care supravieţuieşte, nu întotdeauna Trăieşte.





















21 mai 2015