Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?

Poezia

 

pentru că m-am înfăşat în poezie

când nu aveam piele

pentru că am născut poezie vie

când era secetă 

şi încă mă ştiam pom nefructifer

pentru că poezia e fereastră 

şi uşă şi strângere de mână

mă întind către tine

lichidă ca o metaforă

şi sper să mă primeşti

în casa ta de oaspeţi

ca pe o oglindă

în care te poţi vedea şi ierta

în care te poţi iubi 

puţin mai mult

decât ieri

 

când două anxietăți se ciocnesc

pui cuvinte de benzină
repede și gălăgios curgătoare
căci nu crede că își merită
prețul

peste flacăra albastră
adăpostită într-o voce indiferentă
a cărei alarmă de incendiu
sună numai la frigul interior
pe care niciun cuvânt nu îl descrie

și explodează.

cuiva care a crezut că înţelege

şi ce ştii tu despre noapte?

nu înţelegi că, de fapt, este

fumul omniprezent al unui singur tren

pe care l-ai pierdut şi ieri, şi azi, şi

de asta

nu îţi mai vezi drumul

de atâta negru sufocant, chiar dacă tu

îţi scoţi singură ochii

şi te uiţi în ei

şi îi pliveşti cu exasperare de riduri

ca pe o junglă care nu mai are nicio şansă

a deveni grădină ...

tu crezi că eşti imun la noapte.

că înalt-distinsa

se limitează la o adunătură

de mişcări rapide ale globilor oculari

şi de foşnet ferm al paginilor din calendar

şi de miros de cafea încă nerâşnită

şi poate - doar pentru poetele pudice

dependente de perdeaua unui pseudonim -

mătase neagră

(despre soarta viermilor nu se cuvine să vorbim).

deci, ce ştii despre noapte, tu

care n-ai fost niciodată

prizonier în ticăitul rotund al ceasului,

tu, etern om al dimineţii?

gramatica vieţii

un fir de speranţă
mă leagă de cer,

puternic ancorat
în buricul meu
şi în ochii blânzi ai
mamei soare

din care mi se naşte,
o dată la câteva secunde,

zborul.

*

simt până în adâncul fiinţei mele
substanţa şi textura firului.
îi înţeleg nodurile şi fundele
până-n măduva oaselor.
îi iubesc existenţa de fir finit
din limpezimea adâncă de sânge
a urii şi a preţuirii şi a ceţii şi a
zâmbetului ascuns în colţ de gură.

păstrez gramatica vieţii în buzunarul drept de la blugi
în caz că vreodată uit să pun virgulă şi să-ncep cu majusculă de la capăt,
în caz că fredonez greşit vreun accent
sau inversez din greşeală mugurele cu copacul, sămânţa cu floarea,
soarele blând de flacără bătrână cu ochii mei calzi de întuneric mirat.

*

din când în când, îmi vine să i-o împrumut câte unui trecător
care s-a uitat pe sine holbându-se la vreun nor
fără vreo formă anume, fără vreun vis vag conturat -
dar imediat îmi amintesc că fiecare vorbeşte o limbă străină,
fiecare îşi ţese propriul fir de speranţă, din alt material,

şi-atunci mă aşez în poalele vreunui castan,
studiez umbra stufoasă cu care îmi mângâie gândurile rătăcite
şi, dacă petrec destul timp nudă în pântecul iubirii
şi dacă am destul noroc, uneori, ca prin miracol,

reuşesc să spun o propoziţie clară în limba trecătorului
ca o oglindă
şi, dacă ne aliniem ca într-o eclipsă cu ochii deschişi, poate că
el mă va privi şi inima lui ca o lumânare
se va aprinde puţin mai mare, o corcitură de focuri
din gramatica vieţii lui şi un pui de rază din speranţa mea.

netradus

îmi eşti curcubeu
netradus în promisiune
şi, cu umbrela mea cea gri decolorat,
risc
să îmi rămâi baltă în suflet -
o ploaie torenţială
pe care nu am tupeul să o traduc în curcubeu.

îmi eşti spin
şi ştiu, mă rog, pe cuvânt că ştiam
că tu însemni trandafir.
mi s-au împletit
sângele şi petalele,
parfumul şi urdorile,
somnul si dimineaţa -
m-am împletit cu tine
şi am uitat - să mă iert! - am uitat de-a dreptul
să ne traduc pe noi
prin expiraţie -

te păstrez în plămâni
până ce de la respiraţie
ajungem la implozie.

te păstrez în mine
ca pe cea mai mare bancnotă
ieşită din uz
înainte de a fi avut curajul
să îmi cumpăr ceva de valoare.

da, da, ce ştii tu? îmi eşti totul
netradus în nimic.

sunt prinsă în capcana sunetelor nearticulate.

locul ploii

locul ploii e afară.
aşa îmi împac florile
cu pământul.

nouă luni
am găzduit furtuna.
i-am permis tavanului
să se pişe în borcanul vieţii mele
în care îmi strâng, lacrimă cu lacrimă, visele.

nouă luni, de parcă aş fi fost însărcinată
cu sămânţa unui curcubeu.
nouă luni mi-au tunat gândurile.
mi-am fulgerat eu singură atât de aproape de miez
încât este un miracol că nu am alunecat
la picioarele tale, un maldăr de cenuşă.

dar acum înţeleg că
locul ploii e afară.
îmi las norii haihui, să se destrame.
te invit să ne jucăm împreună
de-a modelatul norilor frânţi de furtună
până devin ghemotoace pufoase, albe
de prospeţime.

te cunosc. tu poţi convinge soarele
să zâmbească dintr-un colţ al întunericului.

copilul liber

(după gratii de frică)



port în mine un copil

care te păstrează pe limbă
ca pe o papilă gustativă.
ia pulsul lumii prin tine.
s-a molipsit de amprentele tale
calde ca pântecul pământului.

un copil care ştie să râdă
ca o lună plină,
ajunsă victorioasă pe cer, înaintea nopţii.
o fiinţă care nu se sfieşte
să-ţi recite numele ca pe o rugăciune
de mulţumire,
să te atingă acolo unde eşti cel mai
viu
şi să te mişte.

port în mine un copil
care se bucură de tine.
o inimă senină.
atât.

şi-mi vine doar
să nu mai fiu eu
propriul nor de furtună.
să nu îmi mai avortez visul
de a te iubi cu voce tare.

să mă răzgândesc.
atât.

port în mine un copil
care, fără urmă de îndoială,
a trăit incomparabil
mai mult decât mine.

urletul tǎcut al lupoaicei îndrǎgostite

ţi-o spun în mai multe limbi
decât s-au vorbit vreodatǎ.
ţi-o şoptesc blând, ca strǎlucirea lunii
sǎrutând soarele pe ranǎ sǎ-i treacǎ durerea
la apus.
ţi-o intonez ca pe un imn,
în picioare, cu mâna la inimǎ.
ţi-o jur pe ceva mai sfânt
decât toate religiile în care a crezut cineva vreodatǎ
la un loc.
ţi-o mimez
cu gesturi pentru care corpul uman
nu este încǎ pregǎtit.
ţi-o pictez cu acuarele
care alunecǎ în mine din afara spectrului vizibil.
când te privesc.
ţi-o fluier ca pe un cântec de viaţǎ
pe care îl improvizeazǎ dimineaţa
un artist înnǎscut, mai presus de faimǎ.
ţi-o sugerez printr-o poezie
lungǎ cât un zâmbet.
ţi-o ascund într-o îmbrǎţişare
ca pe o comoarǎ de care nimeni nu trebuie sǎ afle.
ţi-o dǎruiesc
sub formǎ de lacrimǎ
uscându-mi-se în colţul ochiului.

te iubesc.

te iubesc
este foamea lupoaicei
în atâtea cǎlduri cǎ nu mai existǎ cuvinte sǎ le descrie.
te iubesc
este sfârşitul lumii,
sfârşitul sfârşitului sfârşiturilor
când nu mai existǎ nici moarte.
mai exişti doar tu,
un tu imaginar în pupilele mele dilatate
de lupoaicǎ flǎmândǎ

te iubesc
şi ţi-o arǎt într-o mie una de metafore.

singura mişcare pe care nu o fac
în cutremurul ǎsta pe care îl produc din mine însǎmi,
este sǎ pǎşesc în faţa ta
şi sǎ ţi-o spun
simplu
ca apa care curge
fǎrǎ fanfarǎ şi necontenit.

prinsǎ la borcanul cu cianurǎ

mi se crapǎ vocea
ca luna plinǎ în spatele unui nor.

vorbeam treburi de om mare.
chestiuni gri
metalizat
care îmi zgândǎresc sufletul,
sǎ simt şi eu cǎ trǎiesc.

dar nu. ar fi prea simplu
pentru o maestrǎ
în a dezgropa morţii
care nu au murit.

mǎ ling pe buze
de atâta puroi,
cǎci pe cerul meu
fiecare stea este o ranǎ.

îmi amintesc viitorul
privit prin ochelari de soare
şi ştiu
cǎ la un moment dat va exista
o eclipsǎ în viaţa mea
când plasticul ieftin nu-mi va fi de ajuns
şi poate am sǎ orbesc,
va fi o eclipsǎ mare cât sǎ mǎ cufunde în noapte

iar eu sunt deja al naibii de obositǎ.
deja mǎ tenteazǎ posibilitatea
de a dormi pânǎ dupǎ-amiaza vieţii.
ideea de a nu mǎ mai trezi
sǎ vǎd cǎ, de fapt, coşmarul era
un vis frumos înainte de a face ochi.

nu asta aveam în plan.
avem sǎ discutǎm lucruri
mai mǎrunte
de adult care nu plânge

dar nu, uite cǎ eu mǎ îndoi
ca o afurisitǎ de salcie plângǎtoare
care suportǎ toate fulgerele,
pǎstreazǎ tunetele în ea, nespuse
şi ţine secret furtuna -

lacomǎ de singurǎtate.

dar tu mǎ asculţi, mǎ vezi, îmi atingi sufletul supurant
cu vârful de deget al unei mângâieri
ca şi cum viziunle mele de profet reprimat
şi-ar putea gǎsi cuvinte potrivite în limba ta
chiar dacǎ eu încǎ nu mi-am ispǎşit
exilul din mine însǎmi.

sunt un copil prins la borcanul cu cianurǎ

şi nu aş putea fi mai bogatǎ
decât în clipa asta
când tǎcem împreunǎ.

sedimentare

lava
mi se prelinge pe coapsele privirii
ca o retrăire a tot ce a explodat vreodată
înăuntrul meu.

oceanul se aprinde. trecutul îmi arde ochii
lumina devine nimic altceva
decât o mulţime nerafinată de unde
orbitoare.

nu cred că pot înota
cu delfinii.
nu când delfinii înţeleg prea mult
din ceea ce mă face pe mine om
şi în acelaşi timp, spre deosebire de mine, ei
pot lua valurile în stăpânire
ca şi cum le-ar fi mici furnicături sub piele.

insulele din mine
fac pactul tăcerii.
domneşte cerul
într-o lume unde
a visa la rai
este interzis.

*

iată, astăzi îmi pun tăcerea în cuvinte -
o metaforă care se explică pe sine.

mă adoptă un continent
şi eu mă împrietenesc
cu vapoarele.

iată, se sedimentează lava în fiinţa mea.
se separă diamantele de noroi

şi, în sfârşit,
sunt.
eu şi delfinii.
eu şi valurile
care mi se îndreaptă neruşinate
spre rai.

înot

văd
că nu întotdeauna
am nevoie
să fiu la suprafaţă
şi că uneori
am voie
să ating cu câte o picătură din mine
mult iubita linie a orizontului.

*

înotăm chiar frumos împreună, eu şi delfinii.

aproape

sunt sisif postmodernist.

împing.
mǎ cred însǎrcinatǎ cu soarele.
împing universul cu coatele
sǎ-mi fac loc de o stea norocoasǎ pe cer -

doar, doar mi-o împinge cineva
bolovanul pânǎ în vârf.

*

eu - ca o coţofanǎ
îţi smulg sclipirea din ochi.
îţi fur un cuvânt
mai luminos decât îmi permit eu sǎ nasc.

carǎ-mi tu pietrele de hotar.

cuprinde-mi în mâinile tale
greutatea nodului din gât.

*

tu întinzi braţele.

eu mǎ simt îmbrǎţişatǎ.
întâlnitǎ
ca o mare de cǎtre linia orizontului.

dar tu de fapt
culegi o floare de colţ din dreptul meu
şi îmi scapi bolovanul.

*

nici mǎcar sisif nu sunt.

nu mi-am împins eu greutatea propriului nod în gât
aproape pânǎ pe piscul uşurǎrii
încât sǎ îmi câştig mǎcar dreptul la o lacrimǎ.

terapie (cu ceai de frunze moarte)

vreau sa stii
ca mi-ai lasat
un pumnal vopsit cu sange
in par
data trecuta si-nca de vreo doua ori
desi nu-mi mai pasa ca rosul e la moda
si eu m-am razbunat tacit
manjindu-ti copacii din fata blocului
cu lacrimi si scrum de lacrimi
prea asfintite, prea sincere sa le plang
impreuna cu tine.

asta este o rana plagiat.
n-am timp
pentru atata leucoplast spiritual
si nu-i treaba ta
cum mi se lipsesc degetele
de sufletul tau
ca de un abtibild cu lipici expirat.
hai mai bine sa vorbim
despre umbrele plopilor din copilaria ta!

am nevoie de la tine
de un strop de soare
care ti-o fi ramas prin buzunar
din vreo ora pe care am petrecut-o
amandoi cu inima goala in ochii deschisi ai celuilalt.
am nevoie macar de steaua
care desi nu-mi lasa foc pe retina, ma incalzeste
asa ca te rog, da-mi voie
sa-mi fac fotosinteza asa cum stiu
iar dupa ce norii se prefac in ploi de bucurie deasupra noastra
ne putem vedea de umbre,
de lucruri serioase si vechi, ca zilele mele fara tine
si cladirea unui nou spectru vizibil
dincolo de pata mea oarba.

pe bune?!
zilele tale fara mine
sunt tot ce conteaza
si nu uita vreo clipa
ca te bucuri doar de un soare alergic.
umbra pe care o faci pamantului
nu imi cuprinde conturul
iar tu nu ai voie niciodata, niciodata
sa ma intrebi ce nuante vad eu
si-n ce nuante as prefera sa fiu singur.
eu locuiesc intr-o luna plina
la care nu vreau nici sa incerci sa zbori
nici macar ca sa-mi spui
ca ti s-au vindecat gaurile negre din inima.

si daca eu prefer sa fiu langa tine
aici si acum, sa invat
cum se merge dreapta si invingatoare
alaturi de cineva?
daca eu vreau sa ma imprietenesc cu umbra
si sa vad acolo
macar un ciob mic ramas din lumina ta?

gresesti.
eu vreau sa-mi spui
orice ai avea nevoie in afara de ceea ce ai nevoie;
nu vezi ce bine? ai dreptul sa respiri orice
in afara de atmosfera respirabila.
tu nu-ntelegi?
eu nu vreau sa ma inviti in gradina ta
iar daca pasii mi-au ratacit vreodata
pe nodurile cararilor tale, era doar un moment de trecere.
in sinea mea, eu stiu mai bine
ca tie iti trebuie
terapie cu ceai de frunze moarte-
poate doar cu o lingurita de zahar in plus, asa, sa faca banii.


... si tot nu stiu ce s-ar intampla cu mine
daca as lasa ceasca asta jos
si mi-as turna din ibric o viata noua, aburinda;
ce s-ar intampla
daca mi-as lua alt nume si m-as duce haihui
si ti-as lasa tie gradina asta plina de balarii
sa vezi daca o singura lingurita de zahar
face intr-adevar sa alunece mai bine pe gat frunzele moarte
si daca chiar e de ajuns o ceasca de ceai si un la revedere de gentleman
ca sa mi se ia frigul de pe piele.