gramatica vieţii

un fir de speranţă
mă leagă de cer,

puternic ancorat
în buricul meu
şi în ochii blânzi ai
mamei soare

din care mi se naşte,
o dată la câteva secunde,

zborul.

*

simt până în adâncul fiinţei mele
substanţa şi textura firului.
îi înţeleg nodurile şi fundele
până-n măduva oaselor.
îi iubesc existenţa de fir finit
din limpezimea adâncă de sânge
a urii şi a preţuirii şi a ceţii şi a
zâmbetului ascuns în colţ de gură.

păstrez gramatica vieţii în buzunarul drept de la blugi
în caz că vreodată uit să pun virgulă şi să-ncep cu majusculă de la capăt,
în caz că fredonez greşit vreun accent
sau inversez din greşeală mugurele cu copacul, sămânţa cu floarea,
soarele blând de flacără bătrână cu ochii mei calzi de întuneric mirat.

*

din când în când, îmi vine să i-o împrumut câte unui trecător
care s-a uitat pe sine holbându-se la vreun nor
fără vreo formă anume, fără vreun vis vag conturat -
dar imediat îmi amintesc că fiecare vorbeşte o limbă străină,
fiecare îşi ţese propriul fir de speranţă, din alt material,

şi-atunci mă aşez în poalele vreunui castan,
studiez umbra stufoasă cu care îmi mângâie gândurile rătăcite
şi, dacă petrec destul timp nudă în pântecul iubirii
şi dacă am destul noroc, uneori, ca prin miracol,

reuşesc să spun o propoziţie clară în limba trecătorului
ca o oglindă
şi, dacă ne aliniem ca într-o eclipsă cu ochii deschişi, poate că
el mă va privi şi inima lui ca o lumânare
se va aprinde puţin mai mare, o corcitură de focuri
din gramatica vieţii lui şi un pui de rază din speranţa mea.

Floarea care înmugureşte o dată la patru ani

nu o da spre adopţie furtunii -
i se vor încrunta frunzele
şi va fi sfărâmată de mânia cerului
şi acel singur strop de sevă care va curge
va fi primul şi ultimul verde
pe care îl cunoaşte.

nu îi spune poveşti de groază despre întuneric -
va refuza ca un copil mofturos
să se hrănească de la sânul de lumină al soarelui,
se va ofili şi nimeni nu va şti
că pe interior are o rană deschisă, că se simte
biet fir fără trandafir, orfan de lună.

când vezi cum îţi înmugureşte în palmă Floarea
care îşi deschide petalele o dată la patru ani,

fii tu cea mai călduroasă zi a lui februarie.
un timp împrumutat numai pentru ea.
alintă-i aroma încă măruntă
în delicateţea degetelor tale

şi cântă-i despre noapte
că este călătoria înstelată
înspre zori.

răpeşte-o ca un haiduc din braţele furtunii
şi acoper-o cu zâmbetul tău
şi cu sufletul tău
şi cu sânul tău de lumină,

până când capătă încredere să mestece
razele soarelui
şi îi creşte verdele
şi îi cresc petalele
pentru că tu i-ai fost rădăcină
atunci când, deşi nimeni altcineva nu o mai ştia,
ea chiar era
un miracol strivit într-un fir fără trandafir,
orfan de lună.

fabrica de suflete

învăţăm
cum se fabrică iubire pe bandă rulantă
douăşcinci de bani bucata.
adăugăm profit
s-avem de chibrituri
să ne încălzim ce-a mai rămas
din cerul de toamnă de pe frunţile noastre încreţite.
cumpărăm soare surogat
din hârtie creponată
de la cafeneaua din colţ
unde se pun sori în limonadă în loc de lămâie,
unde sufletul proaspăt este efect secundar.
ei nu ştiu cum se fabrică. doar un cofetar
concediat lunea trecută
a greşit, a pus prea mult zahăr, a amestecat
şi, în loc de prăjitură, i-a ieşit
o chiflă mare şi fărâmicioasă
de iubire.

fără operaţii estetice

soarele răsare la fel de curat
chiar şi după ce i s-au cicatrizat fulgerele -
pe fruntea ta, un strop de rouă
rămas din frigul de azi noapte.

da.
uneori, porţi furtuna nudă în ochi.
fără machiaj, fără operaţii estetice -

doar tu
şi o pâlpâire de lumină deghizată în moarte.

tu
cu ecoul durerii ruginindu-ţi în voce,
mâini care îl dezbracă pe copilul ceapă de trecut
şi ochi ce pot răsări după ce au plâns.

ziua de aşteptare

ziua de aşteptare
învelită într-o mână de îngheţată topită:
se chirceşte un deşert în interiorul meu
ca un fetus care a crescut mai mare decât uterul mamei natură
şi marea asta parcă ţese
valuri numai din sare
pe spatele meu asediat de soare
şi de dor călător înăuntrul şi în afara speranţei.

ziua de aşteptare
jucând baba oarba, legată la ochi
cu un prosop gros de îndoială,
aceste 86400 de amintiri, dintre care multe
cu bucurie uitate, câteva cu uimire
cântate.

într-o armură de carton, astăzi
mă aventurez în ceaţa a ceea ce mi-am scris în sânge
cu mâini tremurânde când părinţii nu erau atenţi:
o creştere împreună, un soldat în ţara optimismului
care a rămas fără cârpe albe
căci şi le-a murdărit intenţionat pe toate
cu suc de portocală şi vis,
iar acum nu poate, nu vrea, nu mai are voie
să abandoneze.

secret profesional

dragă tu,


să ştii că
de la şotronul nostru emoţional
schiţat subţire
ca o mână timidă care se întinde,

nu doar ţie
îţi cresc aripi.


cu sinceritate,
eu

pleoapa pe care rămân lipite lacrimi

prea mult pentru cuvinte.

hârtia
îmbibată în sânge
plânge
cu lacrimi de cerneală
după seva care n-a mai fost
să curgă

iar eu
îmbibată de tine
mă usuc.
mă satur de mine
încuiată în albul unui ochi
care n-a plâns
niciodată
în cor cu tine.

prea mult pentru cuvinte -
mă tem că limba-mi va străpunge
ca o suliţă cerul
gurii (tale,
poate,
mai ştii?)
şi vor emigra papilele gustative
din imperiul iubirii

şi nu-mi voi aminti niciodată
cum este / a fost / ar fi
să te simt dulce.

prea puţin pentru cuvinte.
mai bine am bea o cană de ceai împreună
şi ne-am preface pentru încă o oră
că niciunul dintre noi nu-i mai important
decât celălalt.

ca şi cum

hrǎneşte-mǎ
cu caşicumul tǎu
ca un diamant
mai mult sau mai puţin
şlefuit

ca şi cum
ai fi cântecul
unei ciocârlii
închise în colivia
gâtlejului

sau poate
ca şi cum
ar fi ceaţǎ
în inima ta
şi ar tuna
exagerat de des
în tine
şi nu ai ploua
niciodatǎ destul,

ca şi cum
eu nu aş fi cu tine
aici, acum,
în acest fel
care nu îţi aparţine
şi totuşi pe care l-ai atins
cu amprenta-ţi unicǎ;

în special, ca şi cum
te-ar ajuta -

ca şi cum ... ?
inventeazǎ-mi-te
ca pe o tehnologie
descoperitǎ din prima
încercare!
prefǎ-mi-te în diamantul
cel mai pur şi mai preţios
din mina sufletului tǎu!

metafora îţi aparţine.
povestea ... nici nu am auzit-o
încǎ, dar îţi jur
cǎ eu ştiu cum ai putea-o tu spune
cel mai bine.

fǎ-mǎ mare şi tare
cu caşicumul tǎu
din silicon.

eroare de calcul

ca din greşealǎ,
mi-am colorat lumina
cu creionul tocit al nopţii

sǎ nu te trezeşti
clipind
de prea multe ori într-o clipǎ,
de-a dreptul buimǎcit
de surpriza vie a dimineţii

şi-am ajuns sǎ-mi înfig în piept
un miracol
şi-am ajuns sǎ mǎ doarǎ
ce era mai strǎlucitor în mine;

m-am ascuns de bucuria
pe care vroiam
sǎ o împǎrtǎşesc cu tine

într-o gaurǎ neagrǎ

şi nu mai ştiu
cât a mai rǎmas
întreg din mine.

listǎ

i.

sǎ îi spun cǎ
acum
îmi vǎd propria luminǎ;

eu sunt un soare
destul de strǎlucitor

iar cei care mǎ vor privi,
cei care mǎ vor primi -
ei nu sunt orbi.


ii.

acum douǎ zile
l-am visat pe el -
rǎsǎritul meu
când am învǎţat sǎ strǎlucesc
şi am aflat ce-i aia umbrǎ.
ce-i aia noapte.
ce-i aia sǎ mori puţin
şi sǎ nu se vadǎ, sǎ nu ştie nimeni
sǎ poarte doliu.

se fǎcea cǎ
el a plâns
când şi-a auzit ecoul
în vocea mea
slabǎ ca raza a unui regret
chiar dupa atâţia ani.

se fǎcea
cǎ l-am îmbrǎţişat,
am pus împreunǎ lumina şi umbra
în puzzle-ul vieţii mele.

se fǎcea cǎ m-am împǎcat cu mine
pânǎ la os şi încǎ puţin
mai adânc.


iii.

sǎ dǎruiesc
gustul dulce amǎrui

al copilǎriei mele

închisǎ ermetic
într-un borcan
cu gem de gutui

şi pe jumǎtate netrǎitǎ,
necoaptǎ, irealǎ,
multicolorǎ.

am plâns-o
pânǎ s-a îndulcit
şi acum, iatǎ -

o îmbucǎturǎ din inima mea.


iv.

mǎ plâng
cǎ am fost lǎsatǎ pe pǎmântul ǎsta
ca o luminǎ orfanǎ de sens,
o razǎ cǎreia nu i-au rǎspuns încǎ legile fizicii

şi mi-e teamǎ
sǎ nu mǎ ia vântul
sǎ mǎ rǎsuceascǎ,
sǎ mǎ deformeze
pânǎ în miezul meu de întuneric

fǎrǎ drept de apel
la vreo lunǎ
care sǎ mǎ înveţe cum se stǎ
- plinǎ şi demnǎ -
cu noaptea în care lupii urlǎ la mine
cel mai tare.

Intrarea

mi-am gǎsit
uşa mea
din carne, oase şi aşchii de vis.
uşa mea
de lângǎ cireşul cel bǎtrân
despre care abia astǎzi am înţeles
cǎ naşte cireşe
şi educǎ lumina sǎ devinǎ ceva mai complet,
ceva nu neapǎrat orbitor,
ceva ce un pictor ar putea iubi într-o bunǎ zi
cu uleiurile lui, pe o pânzǎ goalǎ.

mi-am gǎsit Intrarea
pe jumǎtate transparentǎ, pe jumǎtate sincerǎ pânǎ la opacitate.
tǎlpile mele se împletesc cu praful meu
şi cu praful lor
şi cu sângele istoriei
care s-a uscat demult
în manualele şcolare.

acum ştiu
cǎ şi eu sunt parte din drum.
am fost întotdeauna
cǎci oare ce mai înseamnǎ itinerariul fǎrǎ cǎlǎtor?
acum ştiu cǎ ştiu
sǎ fotografiez un fluture în zbor,
sǎ îi prind vulnerabilitatea în plasa venelor mele
şi sǎ nu-i trǎdez nici ochii compuşi, nici aripile
care se tem de cel mai uşor sǎrut al ploii.
ştiu cǎ va şti sǎ zboare şi sǎ se adǎposteascǎ cât de graţios
va fi momentul sǎ fie.

acum vǎd asta.

îmi vǎd respiraţia clarǎ pe fereastrǎ
în mijlocul iernii.
îmi aud pulsul
ca o cochilie într-o mare de zâmbete.

şi, în sfârşit, decid
sǎ nu îmi mai şlefuiesc încǎpǎţânatǎ înima
în formǎ de cadou pentru ziua îndrǎgostiţilor;

este destul de bunǎ aşa cum este

într-o formǎ fǎrǎ nume, cu miros de om
şi uneori gust de soare cu dinţi.

am stat mult în faţa uşii mele.
prea mult, prefǎcându-mǎ cǎ nu existǎ,
cǎ nu se aflǎ înaintea mea
decât zǎpadǎ imaculatǎ
care nu trebuie cǎlcatǎ
nici cu o panǎ de scris;
acum aleg, aleg într-adevǎr.

Intru!

când ai un drum

când ai un drum,
visul tǎu este scheletul asfaltului
şi aripile tale sunt vântul
care îmbracǎ în muzicǎ fiecare copac
de-a lungul cǎlǎtoriei.

când ai un drum,
el îţi este ghid, iar tu lui, adǎpost -
dormiţi unul înfǎşurat în celǎlalt
şi nicio razǎ a soarelui nu strǎluceşte într-atât
sǎ te orbeascǎ, sǎ vǎ despartǎ.
vǎ împletiţi, vǎ asortaţi, vǎ cunoaşteţi
ca douǎ şuviţe de pǎr
siameze.

când ai un drum adevǎrat, viu,
îţi arde picioarele din când în când,
iar tu îl murdǎreşti de cretǎ coloratǎ uneori,
ca un copil obraznic cu prea multǎ imaginaţie.
tu te bucuri prea mult de viaţǎ.
drumul se naşte încontinuu din tǎlpile tale -
mai ales când cântǎresc greu şi îţi cocoşeazǎ sufletul.

când mersul tǎu
ciocǎne la poarta gimnasticii
şi, cu ochii lipicioşi, la şase dimineaţa,
începi sǎ îţi dai seama
cǎ itinerariul nu are formǎ de semnul întrebǎrii -

drumul
eşti
tu.

♥

piatra sângelui

(poftǎ de viaţǎ, foame de tine)



îmi rǎmâi în palme
ca un popas pe linia vieţii.

liniştea ta cântǎ
în acord cu mine
la harpa stelelor.

mǎ îmbǎt de luminǎ.
tu mǎ cerţi cǎ fac exces
de rai. de tine. dar nici nu ştii.

gustul tǎu îmi înfioarǎ amprentele.
rǎmâi ca un ecou
tremurat, în miezul vocii mele.

oare este moral mǎcar cât negrul
sub unghie, sǎ te pǎstrez
secret ca o surprizǎ plǎcutǎ?

tu eşti plǎmânul pǎmântului din mine.
eşti soarele la apus, inspirat
sǎ chemi luna sǎ te completeze
când nu te simţi imun la întuneric.

tu eşti şi nisipul
care curge prin venele clepsidrei.
tu îmi eşti sevǎ.

tu, parfumul eternitǎţii.
dǎinui.
te pricepi sǎ rǎmâi în orice colţ de fiinţǎ
atingi.

şi cel mai mult mǎ atingi
când, cu toate miracolele
cǎrora le-ai fost
uneori martor, alteori dumnezeu,
încǎ îmi stai suficient de aproape
sǎ primeşti cǎldura palmelor mele
ca pe un cadou mult râvnit.

de la tine învǎţ
cum sǎ vǎd printr-un vitraliu opac,
cum sǎ dansez în paşi de mers
şi alte arte nebǎnuite de artista din mine.
mǎ aduni cu mine însǎmi în sufletul tǎu
şi-ţi dau yin la puterea yang.

alǎturi de tine, deschid încet ochii,
ca şi cum m-aş trezi dintr-un vis frumos
şi mi-aş da seama cǎ de fapt era
coşmar.

fie, nu am aripi.
alerg.

îţi mulţumesc.

lecţia dinăuntru

să fie lumină
în mine!

în camera asta pe umerii căreia soarele
şi-a lăsat amprenta ca pe nişte pereţi
între care eu exist,

mă cunosc
dincolo de ceea ce am învăţat
despre mine însămi
de la lecţiile de balet interior
pe care le-am frecventat toată viaţa cu atâta
conştiinciozitate.

astăzi nu sunt copilul
pe care tu l-ai ţinut în braţe
până l-ai ghiftuit cu o urare de bun-venit
de s-a vindecat de furtună
pe cât posibil.

astăzi nu sunt demonul
care te-a iubit de ţi s-a luat pielea
şi nu ai mai simţit
textura exagerat de fină a sincerităţii mele.

astăzi nu sunt fetiţa înfrigurată
care nu avea nevoie decât
de permisiunea să trăiască
în pântecul aceluiaşi univers ca şi ceilalţi.

astăzi îmi simt
fiecare mişcare din corp, fiecare poziţie.
mi-am desfăcut ultimul nod din gât
şi e momentul să îmi sărbătoresc liniştea

fiind un val şi în acelaşi timp marea întreagă,
fiind cerul şi pescăruşul rătăcit în acelaşi timp.

astăzi sunt eu stâlp
şi perete
şi acoperiş
şi pământ.

mă cuprinde bucuria de a nu mă bucura
ca o prietenă veche
ce m-a cunoscut intreaga viaţă
şi abia astăzi a prins curajul
să mă întrebe, cu vocea luminoasă,
cum mă numesc şi cu ce nu îmi ocup zilele
în camera asta infinită
dinăuntrul meu
unde învăţ aritmetica vindecării
singură, în doi, poate în grup, într-un infinit
de oameni.

şi am fost
lumină palidă, timidă,
plină de culori mai efervescente decât trebuia,
lumină care arde, lumină la care se citeşte prea repede
şi se pierde esenţa, lumină frumoasă-
şi am văzut eu că sunt
lumină.

cristalizare

scot nasul afară, să mă pişte realitatea personală a celorlalţi
şi mă mir de mine.
lumea se îngustează. oamenii vorbesc cu ei înşişi
în limbi pe care şi le-au creat pentru sine
şi, din când în când, în vreun jargon al anatomiei sufletului.

ascult. mă fac intrusă simpatică
şi mă mir de mine.
eu n-am nevoie de auditoriu ca sa fiu hamlet.
n-am nevoie decât de limba pe care am inventat-o pentru mine însămi
şo aia îmi este deja reflex necondiţionat.
anatomia sufletului mi-o descriu şi eu în cuvinte de savant, da;
mă fascinează să număr şi împart atomii, oasele, globulele albe din sânge,
săruturile furate în vis pe care nu le-aş recunoaşte nici de mi-ar depinde viaţa de asta.

vedeţi voi, mie nu îmi ajunge
să pot scrie o carte de poezie
despre tata şi tot ce mi-a lăsat
o vânătaie pe suflet, ca acum
să respir asa, într-un ritm defazat,
murind puţin câte puţin mai mult
în fiecare secundă.

nu-mi ajunge. oare sunt eu prea simandicoasă? un pericol public pentru sfinţi?
oare sunt singura?

dacă e sa vorbim de mine, de poezia mea ... poezia mea n-are niciun afurisit de gust
fără tine.
dialectul meu personal n-are niciun farmec
dacă nu mă holbez în ochii tai, să mă reflect
un pic mai diamant decât mă credeam eu înainte
şi dacă nu au ecou cuvintele mele în vocea ta.

eu vorbesc cu mine însămi de când m-am născut.
învăţ concepte noi în fiecare zi
şi-mi văd de măcelarirea propriei fiinţe cu cuţitul înţelegerii.

diferenţa constă în faptul că
tu îmi eşti extensie.
unde se termină expiraţia mea, tu inspiri
şi când eu am un fir de nisip în suflet
tu mă speli într-un val de emoţie.

nici macar nu vin aici
pentru ca e liniste, pentru ca se vorbeste cu accentul meu,
se traieste in cuvintele mele
si, in loc sa se moara, se studiaza numai cadavrul trecutului.

nu, dragul meu. eu vin la tine.
vin ca sa nu mai vorbesc cu mine insami. vin ca să te cunosc
pe tine din mine
şi să îmi reconstruiesc istoria din balast
alături de cineva..
eu vin la tine pentru că tu dai sens
silabelor nearticulate din vocabularul meu.
vin la tine
pentru că alaturi unul de altul, simt cum
cu fiecare secundă
mă nasc puţin câte puţin mai mult.

nu vin aici
să fiu eu cu mine.
eu vin la tine
ca o boabă de strugure
care dă pe-afară de must.
vin să te îmbăt de fericire
şi, mai mult decât orice,
vin să zâmbesc.
să zâmbim împreună.
să ştiu că nu vei lăsa pe nimeni
saă mă mai stoarcă vreodată.
vin să te iau cu împrumut, să mi te înglobez în mine
ca pe un organ vital care mi-a lipsit la naştere.

în limba mea, nu pot pronunţa “vindecare”
fără sa spun “te iubesc”.