suprarealiştii ar fi mândri

o să mă îmbuib cu poezie

ca un curcan

de ziua recunoştinţei:

verbe tocate mărunt,

sos de sfaturi

utile pe jumătate,

un vârf de linguriţă

de piper şi superlative

fin măcinate

şi râsetele din jurul mesei

care continuă în ciuda

tăcerii mele

ipotetice.

puncte de vedere

trebuie să ai cei şapte ani de acasă

ca într-al optulea să vină un om cu ochi proaspeţi,

să te vadă plângând şi să înţeleagă

de-ce-ul obrajilor tăi înnoroiaţi

de furtuna iscată pentru că cine te-a crescut nu a văzut

păpădiile care îţi ieşeau pe la colţurile zâmbetului.

enhydro

te păstrez viu

într-o bulă de trecut

în corpul meu rigid.

în inima mea de o transparenţă rigidă

unde ai fost prea binevenit

ca să te las acum să pleci

ar trebui să mă sparg

şi aşa ai aluneca din mine

ca orice strop de apă

şi n-ar şti nimeni că tu

eşti îmbătrânit în rele

în venele mele

cu riduri de iubire,

cu buze subţiri de furie,

cu păr de noapte şi privire de stea.

ai fi un oricine când te-ai evapora

afară din mine

sau, dacă te-aş congela

în indiferenţa mea polară,

te-ai cristaliza. ai deveni şi tu

din ce în ce mai rigid

în unicitatea ta

banală

până când m-ar durea prea tare

anii pe care i-ai nins în mine

minţindu-mă ca un neruşinat că eşti soare,

muşcându-mi din carotida de cuarţ înfiorat

ca să exişti tu deasupra timpului, superior mie,

tu, omul care poate cuceri teritoriul zeilor

şi aş exploda.

şi atunci ar şti toată lumea

că efemeritatea ta

n-avea ce căuta în mine.

n-avea cum să îmi ţină de cald

dinăuntru, pe aşa frig.

că efemeritatea ta de matusalem

mi s-a datorat mie şi

m-a distrus

... şi te-aş fi pierdut demult

printre picături

numai că tu ai rămas singura

picătură de viaţă

din mine.

funcţia sintactică a cuvintelor scut

pe pielea cuvintelor scut

se află atelierul de inimi artificiale -

aceste opere de artă nu se frâng

în zborul lor dinspre sine spre altul.

sunt metafore meşteşugite

care se gudură pe lângă picioarele din hârtie

ale arborilor centenari învinşi.

sunt vorbe curgătoare, menite să flateze

sau să ucidă soarele din ochii celuilalt.

*

în spatele cuvintelor scut

stă tolănit, imperturbabil

semnul întrebării

meditând

în hăul dintre nu înţeleg şi nu suport

peste carnea sfâşiată a trecutului

fâşii de iubire crudă se coc neiertat de încet la căldura lunii

în spatele cuvintelor scut

fiecare notă muzicală este îmblânzirea unui geamăt

orbecăind pe cărarea înainte spre viaţă

şi aşa uit că astăzi nu plouă

o înghiţitură mică de moarte
stă cuminte-n banca ei din gâtlej
cu tălpile murdare de gust,
lasă urme acre peste tot unde
a respirat. expiră uitare
prin nările mele. mă uit în oglindă
şi o văd într-un colţ de buză, alunecând
ca o ploaie torenţială
ce dezrădăcinează
atâţia copaci, încât devine un preţ prea mare
chiar pentru un curcubeu dublu.

înghit în sec. pofta de viaţă
mi-o atârn în cuier, lângă geanta
histrionică, exagerat de grea
şi canadiana de iarna trecută
în ale cărei buzunare găseşti nimicuri
importante:
o bancnotă mototolită, ieşită din uz acum zece ani;
un cercel din tinichea, orfan de pereche;
biletul de autobuz pentru drumul zâmbăreţ înapoi
de la el
compostat acum două luni, trei săptămâni şi cinci zile;
o bucată ruptă de pix cu care am scris
mai mult decât aveam timp sau cerneală
sau sens …

o duşcă sănătoasă de iubire, savurată
(reciclată)
până la ultimul strop de îmbrăţişare
să alunece mai uşor moartea pe gât
ca şi cum, dacă îmi cumpăr săptămânal
câte o umbrelă nouă, nu s-ar mai auzi ropotul ploii
niciodată mai tare decât înflorirea unui ghiocel.

punctul pe i

poate uneori e util să-mi fie frig.

cum altfel s-ar putea pretinde
că iarna e un anotimp ca oricare altul
şi că oamenii sănătoşi au nevoie
să se bată cu bulgări de zăpadă din când în când?

cum altfel mi-aş putea eu dărui crăciunul?

*

bagi cuţitul în rană.

nu îl roteşti
şi nu îmi cunoşti
numele complet.

tu doar aduni
doi plus doi,
eu plus el
la puterea o mie
una minus mine.

*

mă smulgi din metafora mea.

îmi aminteşti că mă ofer ofrandă
leoaicei mele interioare.

*

cuvinte şi atât.

cuvinte după care vine potopul
chiar dacă eu nu ştiu încă
ce-i ăla curcubeu.

cuvinte care nu se împletesc frumos cu înţelesul.
cuvinte care se numesc pe sine de-a dreptul.

aceleaşi cuvinte
de care am fugit atâta timp
ca un iepuraş
rămas fără joben.

*

uneori e util să pui punctul pe i
fix acolo unde-i iubire.

chiar dacă ustură puţin tăcerea
când se sperie floarea din mine
că de-acum gata cu joaca, or să afle toţi
că eu sunt cactus
şi înţep pe oricine mă mângâie.

chiar dacă din metafora caldă
îmi rămâne numai un gust de rece
şi îmi miroase a scuze deshumate.

*

eu nu sunt stripteuză.
nu ştiu să-mi dezbrac măştile
graţios.

aşa că uneori, da, uneori îmi face bine
să scoţi untul din sufletul meu
c-aşa poate voi gusta puţin din mine însămi
şi voi înţelege, în sfârşit, cum pot fi eu
hrănitoare.