unui destul de străin

cuvintele tale ca un paratrăsnet

bolnav de scepticism

mă obligau să iubesc pe jumătate

fulgerele care mi se înfigeau

în pământ

înainte să îmi aud gândul-tunet

cum îmi ceartă plămânii că

respiră.

mă oglindeai ca suprafaţa unui lac curat

ale cărui adâncimi nu le-am pătruns

şi nu râvneam.

mă oglindeai până când mă prindeai

ca pe un Narcis muncit de copilărie,

îngropat în sine, apoi sfidai lumina

cu fiinţa ta de căldura înflorindă a primăverii

ridicând o sprânceană, mişcând uşor

un colţ de gură, formând un semn de

întrebare ca o sămânţă de speranţă

pe care mi-ai plantat-o sub sânul stâng

fără să ştii, aşa că nu ai mai venit

să îmi strângi lacrimile în stropitoarea

empatiei tale fără destinatar

şi să îmi uzi cu ele roşul din obraji.

un tunet

m-a lovit,

plat

şi jegos de lumină care distruge,

dintre urechile lui ca două cremene.

vocea lui era ca cerul

din care credeam că am fost izgonită cândva

pentru că mă durea spatele

de trecut şi de viitor şi de piele înroşită

şi de iubire care mi-a ieşit cioburi, cioburi

din cutia toracică

şi cum altfel să-mi explic agonia, decât

că poate, cândva, înainte de frică,

am avut aripi.

buzele lui

numai bune de sărutat cu marginea ascuţită a tristeţii mele

s-au apărat.

m-au lovit

fix între pre-supusele aripi fantomă

şi, în loc să se oprească universul în loc,

să albească şi să înceapă să se micşoreze

că eu sunt muritoare

şi că el îmi plesneşte poezia cu dosul palmei unui cuvânt surd,

eu am plâns

şi el a tăcut

şi, printre scântei,

a fost loc de viaţă,

dar moale şi pâlpâindă

căci cremenele au fost udate

şi între noi nu mai există foc;

doar lacrimi

şi binecuvântările tăcerii

dintre cuvinte,

care încălzeşte.

iată. plouă.

cioburi, cioburi de iubire,

după ce au tăiat cerul cu cruzime,

hrănesc trandafirii călătorind spre

înmugurire.

senin

dragă ocean,



mi-ai îmbrăţişat norii
şi mi-ai cântat la orchestra valurilor
că îmi poţi înfia ploaia.

în fiecare picătură de tine
îmi simt conţinut soarele
ca şi cum niciodată nu ar fi nevoie
să mă bucur singură
sau să îmi cenzurez tunetele.

mă cuibăresc în tine
şi pentru o clipă uit
că a trebuit.vreodată
să fiu ceva mai perfect, mai neted,
mai aproape de rai

decât cerul.



sincer,
astăzi mi-ai şters toată ceaţa de pe faţă.