ai avut dreptate. mi-a rămas din tine:
căldura moale în gîtlej
ca un acasă în voce, o îmbrăţişare în surdină
din interior spre periferia rece a singurătăţii
şi un pitic în ţinuturile deşertice din creierul meu
care-şi face treabă cioplind pietre
cu reguli fără scop şi cu sensuri care se pierd
ca fluturii prin spărturile plasei de siguranţă.
piticul bate din picioare
de nervi că oamenii sunt ca picăturile de ploaie -
unici fiecare în felul său de a nu asculta
înţelepciunea lui de un metru patruzeci
şi urechi înfundate cu pagini de carte
iar căldura mi se cuibăreşte în muşchi -
urmând prezentul după miros
şi după urmele fine de vitalitate,
mă îndrumă, fără grabă, spre ieşirea
din labirintul de sufocări.
