Călătoria nedorită

 

Am călcat în apele murdare ale propriului trecut,

m-am privit în acea oglindă 

ca printr-un întuneric brusc

care face ochii să doară şi inima să vrea

să fugă din piept. Să vrea şi să stea şi să

constelaţie de adevăruri care nu se asortează

dar merg împreună.

Am trecut încet şi împreună

prin apele murdare ale trecutului meu singură.

Tu ai ieşit fără de pată. Eu am ieşit mai întreagă

decât când m-am născut deja decupată în formă de trebuie. 

Acum te privesc printr-un cer mai senin.

Acum mă simt dincolo de carne,

o suflare de viaţă care continuă

şi devine propria melodie. 

Amintiri din Skopje

Iată colţul meu modest

de Macedonia.

Alexandru Macedon îşi veghează

leii sculptaţi din piatră,

serile zgomotoase ce uită să se sfârşească,

luminile încăpăţânate

ce refuză să se topească în noapte

şi soarele ce încălzeşte centrul oraşului la prânz

chiar şi în septembrie.

Oamenii de aici stau

puţin mai aproape unii de alţii

decât sunt obişnuită,

iar unii stau

în picioare ziua întreagă

lângă tarabele lor

la care vând sidef şi miere.

Întorc surprinsă capul

spre o bătrână pe bicicletă

care ia zilele pe rând

ca într-o vacanţă

cu toate cheltuielile plătite

Limba lor mă umple pe dinăuntru, un mister

zărit din când în când în câte un cuvânt familiar,

rămăşiţe din străvechea îngemănare

a istoriilor noastre separate.

Geografia lor, portret urban

din oase de munte şi vene de râu,

mă ajută să schiţez o nouă hartă

a propriei fiinţe.

Între moschei şi biserici

şi credincioşi,

devin una cu statuile,

una cu podul de peste râul Vardar,

una cu şantierele în lucru

care încă nu au auzit cât de

special este acest loc deja.

Am venit să învăţ.

Închisă în Hall of ARM opt ore pe zi,

îmi fac prieteni

după un fus orar puţin diferit, într-un ritm diferit

de al localnicilor - dar

nu pot pleca neatinsă.

Cunoscând, nu pot să rămân neschimbată.

Respirăm toţi acelaşi alfabet

din bătăi de inimă.

Nimeni nu scapă de frumuseţe

aici, în Skopje cea văzută prin ochii mei.

voie

un moment de întâlnire
cât o nucă.

puii de idee ies din colțuri
cu aripile întinse.

pe pielea netedă
când te văd aproape
nu mi se mai ridică
amintiri

despre trandafiri care dor
când îndrăznesc să înflorească
și făt frumos
care s-a transformat în broască
și mi-a prefăcut puful de poezie
în pelin și-n venin,
păpădie ușor de suflat
în asfințit blestemat.

în pași de începător precaut
care a căzut de mai multe ori
decât a încercat să danseze
o coreografie nemaidansată,
în ritm de călător care a dat drumul
destinației ca unei păsări cântătoare,

merg.
șchiopăt.
desenez cu tălpile
o lume nouă pe pământul inimii mele
și oameni care mă pot mângâia cu privirea
fără să se prefacă în sori,

fără să mă ardă
ca pe o pădure
la care prețuiești mai mult
verdele pe hârtia fotografică
decât viața foșnind în vânt.

călătorie în timp

mă scufund într-un vis

să mă botez singură cu lumină.

îmi înlocuiesc numele de ceară albă

cu unul din mişcare şi foşnet al vântului

prin bretonul primăverii.

mă scufund într-un vis şi, când mă ridic,

îmi curg din păr nori

şi din ochi, picături de zâmbet.

se făcea că

am înlocuit trecutul cu un cadou

ce m-a surprins şi pe mine cea de acum.

am luat timpul în gură ca pe o acadea

şi l-am botezat cu lumină din lumina mea

de care uitasem cu câteva ore în urmă.

de care nu ştiusem cu câteva decenii în urmă.

pe care am găsit-o în drum unde nici nu o căutam

şi din care mi-am construit o cale.

dar, încet,

mă trezesc.

mă tem

că încă

mă numesc

singurătate

sau diana

sau zi de iarnă muşcată de soarele vitreg vârcolac

sau un fel de tu dar fără stele în ochi

sau un fel de ocean care a renunţat la valuri şi se crede una cu vulcanii din el

sau vreo poreclă inventată de cineva care nu a putut să mă

cunoască.

introiecţii

ai avut dreptate. mi-a rămas din tine:

căldura moale în gîtlej

ca un acasă în voce, o îmbrăţişare în surdină

din interior spre periferia rece a singurătăţii 

şi un pitic în ţinuturile deşertice din creierul meu

care-şi face treabă cioplind pietre

cu reguli fără scop şi cu sensuri care se pierd

ca fluturii prin spărturile plasei de siguranţă.

piticul bate din picioare

de nervi că oamenii sunt ca picăturile de ploaie -

unici fiecare în felul său de a nu asculta

înţelepciunea lui de un metru patruzeci

şi urechi înfundate cu pagini de carte

iar căldura mi se cuibăreşte în muşchi -

urmând prezentul după miros

şi după urmele fine de vitalitate,

mă îndrumă, fără grabă, spre ieşirea

din labirintul de sufocări.

inerţie poetică

doare aşteptarea aia mucegăită

din minutele lipicioase

când nu te ridici de pe scaunul incomod de tablă

deşi ştii

că ai pierdut trenul.

te smulg din tine

amintirile despre călătoria pe care urma să o faci.

numele nou cu care avea să te boteze

o persoană la întâmplare, purtând o mască oarecare -

dar tu ţi-l aleseseşi, ajunseseşi să îl cunoşti

ca pe rarele fire albe pe care le-ai căutat obsesiv în oglindă

ca să îţi dovedeşti că ai avut destul timp

să valorezi ceva.

aştepţi

ca o pasiune arzândă.

pe rugul unui singur atom de speranţă

încerci să te transformi în sacrificiu

pentru anii pe care i-ai dăruit

şi care ţi-au răspuns "adio" când ţi-ai luat la revedere,

pentru sufletul pe care ai mizat tot ce nu aveai încă

şi pentru că ai uitat cui îi erai, de fapt, dator

lumina pe care ai lăsat-o să se stingă în ochi de copil -

aşa că ai aruncat flăcările din tine ca pe nişte gunoaie

în măruntaiele cuiva deja ghiftuit de iubire.

finalul face ficţiunea

sunt poveşti cu asemenea final

încât nu merită să le scrii.

hârtia - sevă vărsată în van,

puţin mai uscată sub fiecare cuvânt al tău -

nu merită umilinţa de a fi trădată de tine

aşa cum pe tine te-au muşcat de inimă

spectacolul apusurilor oranj,

îmbrăţişările strânse ca nişte timbre

menite să se învechească

şi să valoreze prea mult

sau omagiul pe care ai reuşit să îl aduci

pentru a onora un trecut decăzut

prin nobleţea liniştii tale ori prin blândeţea vocii.

urât de frumuseţe, ăsta e finalul,

iar călătoria - cu tot ce ai învăţat,

cu tot ce te-ai bucurat, cu tot ce ai renunţat,

cu toată iubirea şi cu toată fiinţa -

aici a adus.

aici - un nicăieri în care se aruncă vise

care ar fi trebuit avortate,

doar că, în inconştienţa ochilor tăi repezi, extremişti,

le-ai confundat cu însăşi doamna realitate.

reflecţii în tren lângă o umbră

în trenul ăsta aproape gol,
fiecare om condamnat la Călătorie
are loc lângă durerea lui.


la câteva scaune distanţă,
o femeie rupe un suspin
direct dintre coastele cerului
pentru cineva care n-a avut
nici măcar o umbră.


eu,
lângă o umbră ce seamănă
cu lumina pe care n-am îndrăznit
s-o murdăresc cu amprenta privirilor mele,
mă înec în tăcere.


dar
cel puţin seamănă.
cel puţin altcineva şi-a găsit vocea
şi cel puţin eu am o umbră.

cel puţin ...

din jurnalul unui călător clandestin

cu mâini de copil, am plantat vise
ale căror fructe nu mai vreau să le mănânc
până la cotor.
otrăvitoare, mă îmbie cu atâtea culori vii,
ţipă numele meu din lumea de dincolo
de porţile din fier ruginit ale morţii.
mă scol din cutia asta strâmtă, trec
prin scândurile de uitare ca prin unt.
vin.
mă îmbăt de chemarea viselor
pe care nu mi le amintesc,
dar am un cronometru în piept
ce mă obligă să le trăiesc
azi cu tine, mâine cu el,
răspoimâine meciul final
între ochii mei şi soare.
şi am picioare ce nu ştiu să tacă
chiar dacă-i numai un foşnet de ploaie
şi ecoul paşilor mei păcătoşi
de om fără umbră.
cu gura asta de bătrân, nu îmi mai sărut
visele coapte
la lumina voastră de supernovă
ascunsă în buzunarul secret
al genţii mele de voiaj
clandestin.

încǎlzire

îmi încǎlzesc aerul
la flacǎra vocii tale
înainte sǎ îl respir.


*


laşi cupa inimii mele
plinǎ,
musafir mult prea politicos
ce refuzi sǎ bei chiar şi o picǎturǎ din mine -

oare sunt atât de amarǎ?


*


am curs prin timp împreunǎ
ca douǎ fire gemene de nisip
şi, fǎcând în sâc naturii,
fur o piatrǎ din mǎduva oaselor tale

sǎ rǎmânǎ amprenta cǎlǎtoriei
eternǎ în mine.


*


linia orizontului se îngusteazǎ.
apusul este o grimasǎ de luminǎ acrǎ pe faţa cerului,
dar eu zbor neruşinatǎ, un strop de existenţǎ între valurile universului.

îmi mǎsor aripile
cu metrul sufletului tǎu.


*


m-ai încǎlzit atent între degete
ca pe un secret prea frumos
pentru a fi profanat
de savoarea buzelor tale -

acum, ard.

tu mi-ai fost lunǎ dragǎ.
eu sunt rǎsǎritul.

repetiţie generală

o parte din drum a fost plimbare.
nu ştiam de ce am plecat de acasă,
nici unde ar fi trebuit să ajung
şi nici măcar că merg nu ştiam;
simţeam doar muşchii entuziasmaţi.
vedeam picioarele, geloase,
jucând dame pe asfaltul fierbinte.
umbrele copacilor dansau cu soarele
valsul vântului
şi foşnetul lor avea gustul ăla copt de toamnă
dulce cu o picătură de moarte.
eram copil şi aveam tot timpul din lume
să alerg, să mă întind pe iarbă,
să întind mâna după fluturi
pe care nu aveam curajul de a îi prinde,
să cad, să mă bucur, să mă julesc, să cânt.
trăiam în miniatură,
o imitaţie de diamant
care îmi lumina perfect inima
şi îmi tăia fără greş elanul.

dar iata că acum merg cu capul sus.
sufletul îmi gâfâie sub greutatea paşilor.
am uitat cum e să fie zi
şi am purtat de prea mult timp
numai zdrenţe din zăpadă.
suport zgomotul enervant al întunericului
pentru că acum ştiu încotro mă îndrept,
locul acela în care numai eu mă potrivesc,
decupată dintre oamenii dragi mie
şi îmbinată ca ultima piesă într-un puzzle.
parcă sunt un munte mişcător care-şi vede
înălţimea propriului pisc
şi eroziunea propriilor roci.
acum nu mai e de glumă: jocul ăsta de dame
se dansează între adevăr şi bătăile inimii mele.
aerul se răreşte. cine pierde acum,
poate muri
în deşertul ăsta expus ca o piesă de artă demodată
pe pânza pământului.
am parcurs mii de kilometri în picioarele goale
şi, iată, mă mai aşteaptă sute
de ani lumină.

ştiu că atunci,
când mi se certau pleoapele între ele
că mi-era somn de semiluna
care-mi fura dragul meu soare
pentru câteva ore
şi mirosea a toamnă mai mult decât aveam eu poftă,
mi-a fost greu;
dar, doamne, cât mă bucur
că am avut şansa să mă plimb
prin acest labirint ca o pastila amară
înainte de a mă grăbi
în pas alergător, pas întrebător, pas real
spre ieşire.

emisfera potrivitǎ

cǎlǎtoresc sufleteşte.

dintr-o datǎ, la un ceai de emoţie cu tine,
îmi vine ideea cǎ mǎ aflu
exact unde mi se potrivesc amprentele cu mine însǎmi
şi ochii mi se asorteazǎ cu peisajul.

prima lunǎ din an
este într-adevǎr ianuarie.
ca orice om, încep
sugar care nu ştie
decât sǎ plângǎ
de frig. nici mǎcar nu plângeam corect.
îmi lǎsam lacrimile maidaneze
fiindcǎ mama nu m-a alǎptat
ca la carte, prin urmare eu am tras concluzia
cǎ tristeţea şi iubirea trebuie ţinute în lesǎ
pânǎ ajung singurǎ.

ca orice om, duc lunile şi anii.
uneori mǎ simt cocoşatǎ.
alteori am încredere.
şi uite-aşa, cresc
de-ţi ajung la piept, la umeri, mai sus, sus
nu pânǎ ating cerul, ci pânǎ sunt destul de eu
încât nu mai am nevoie sǎ ating cerul
sau sǎ trǎiesc în emisfera opusǎ consǎtenilor mei.

astǎzi renunţ în mod oficial
la limba mea arhaicǎ, bazatǎ pe un cod de antonime.

trǎiesc pe planeta potrivitǎ. am sufletul potrivit
şi inima cât sǎ încapǎ
într-un pahar pentru musafirii însetaţi şi mult-iubiţi
între paginile poveştii mele.

uite-aşa, nu mai sunt din plastilinǎ

cǎci mi-am fost pinocchio şi zâna cea bunǎ
mie însǎmi, la un ceai de emoţie cu tine:
încǎ o picǎturǎ, o îmbrǎţişare, o poezie fǎrǎ cuvinte

şi mergem mai departe. cǎlǎtorim sufleteşte
mereu în emisfera potrivitǎ.