iluminarea noastră cea de toate zilele

era grea dimineaţa. cărase-n cârcă prea mult alb. prea mult păr cărunt. un sac de gunoi prea plin de vise rupte, expirate, vise cărora li s-a refuzat din oficiu onoarea de a fi reciclate. credeam că pământul este al meu; ocazia mea de a deveni cineva. ca şi cum ritmul respiraţiei mele simple nu însemna decât ... un spaţiu gol, lipsit de sens, în dicţionarul existenţei.

am adormit uitând de mine şi am crezut că fac o favoare universului.

prin ceaţa amiezii,
m-am trezit surprinsă să nu mă mai văd.

norii ţipau, născând prematur umbre
şi înfloreau găuri negre din muguri de stea.

am înotat de la estul inimii mele
răsărind ca o lumină din mine însămi
când aproape mă înecasem în întuneric.

îmi scot iubirea să o spăl.
îmi scot umbrela din buzunarul sufletului.

nu e noapte. doar plouă.

prisma

privit prin tine,
parcul plin de copaci fără frunze
arată ca o amprentă abia vizibilă
a primăverii
care acum savurează dulceaţa somnului
ca în curând să deschidă, leneşă, un ghiocel
şi să se se trezească.

privit de ochii mei prin tine,
până şi albul frigului
se descompune în şapte iubiri.

armura

sunt îmbrăcată în sufletul tău -

furtuna îmi şopteşte
că mă va ocoli

şi dacă mă ud
puţin, voi fi mai curată
şi dacă mă murdăresc
de frig, acesta va fi mărunt.

îmbrăcată în sufletul tău,
am curaj să înfrunt furia fulgerelor.

pe fondul cerului ridat,
mă preling
ca flacăra speriată a lumânării

ascunzându-se în pelerină
într-o zi cu ploaie
la ora la care iubirea este un pic
mai mare decât furtuna.

furtuna

te spǎl de pe sufletul meu
ca pe o patǎ de îngrǎşǎmânt natural
care a rǎmas de la festinul florilor
cu toate culorile înfruntând vântul.
mǎ modelez din focul fulgerelor.
mǎ şlefuiesc pânǎ la limpezimea
apei de ploaie; aleg ploaia
în loc de lacrimǎ.
aleg aerul
cu plǎmâni noi.

sunt la pertu ...
cu mine însǎmi!
lumina şi-a înfipt rǎdǎcinile în pântecul meu
acum douǎzeci şi patru de veri
şi, în sfârşit, îmi amintesc!

îmi amintesc de ce sunt în seiful
cu cifru necunoscut
al universului.