vacanţă în iad

corpul meu gemea după seninătatea întunericului -
o tăcere a stelelor şi sorilor şi norilor şi
a găurilor negre din mine,
să nu mă mai jignească cerul
scuipând uitare peste istoria noastră
sau peste eroismul meu mărunt, de duminică
în care nu mi-am luat liber.

mă mint
că îmi permit
bilet dus-întors
numai pentru iad ...
fac plajă la lumina
focului care îmi mistuie
fiecare atom, fiecare iubire,
fiecare urmă de a fi fost om ...
focul ăsta făcut din foamea frigului
celui mai primitiv din mine
înot într-o mare cu bulgări de pământ
în gură, în nări, în urechi -
liniştea bubuitoare a surzilor,
tăcerea durerii de măsea.
îmi miroase inima a păcat
cu urme de sulf şi smoală
care mă şterg din memoria timpului.
mă odihnesc pentru că
nu mai există orizontal,
nu mai există vertical -
ca şi cum mi-aş fi luat un concediu plătit de la viaţă.

mă voi întoarce.
voi înflori din nou.
mă voi reproduce din mine
altundeva, încet-încet deplasâmdu-mă
în inima unui sol mai fertil.
îi voi aduce aminte timpului cine sunt
şi, înapoi pe cer, în bătălia dintre neant şi lumină,
voi străluci mai tare decât înainte

şi data viitoare
îmi voi cere întunericul plată
pentru munca de a fi ţinut
un sistem solar privat de soare
pe umeri când era cel mai greu,
îmi voi aminti eu istoria
şi voi fugi mai departe decât iadul,
acolo unde seninătatea este mai sfântă decât lipsa ochilor,
liniştea mai melodioasă decât o durere prea mare ca să o port în cuvinte.

un minut de vacanţǎ

am nevoie de
un minut de vacanţǎ.

şaizeci de secunde
pline.
goale.
cu miros de curcubeu colorat în afara conturului
de un copil cǎruia încǎ nu i s-a spus
cǎ trebuie sǎ stea cuminte, în banca lui.

asta e tot
ce nu vrea lǎcomia mea
lihnitǎ de fiecare afurisit de eşec
pe care l-aş putea avea
vreodatǎ, când fac autostopul pe şoseaua empatiei
unei persoane strǎine, mai frumoasǎ decât mine
într-un infinit de feluri şi încǎ unul în plus.

prea m-ar umple de mine
un minut în care nu m-aş visa
cǎzând ca o alunecare de teren pe pǎmânt sigur.
prea m-ar înduioşa
nudul unei clepsidre sǎrace, fǎrǎ nisip.
aş cauza o catastrofǎ de proporţii inimaginabile
dacǎ aş îndrǎzni, chiar acum, chiar în momentul ǎsta dintre douǎ litere,
sǎ desfiinţez viitorul, sǎ mǎ dǎrâm pe mine de pe tronul perfecţiunii
şi sǎ exist.

am nevoie, deşi nu-mi vine
sǎ îmi întorc pe dos buzunarele
în faţa primului cerşetor care-mi iese înainte
şi sǎ mǎ lipsesc regeşte
de tot mǎrunţişul grijilor, de fiecare şerveţel murdar de tine,
sǎ dǎruiesc pânǎ la ultima lacrimǎ mototolitǎ
vreunui pictor falit, care ar şti cum sǎ mi-o facǎ frumoasǎ.
el şi-ar câştiga hrana
iar eu, viaţa.

doar un minut pe plaja meditaţiei, mǎ rog fǎrǎ ecou,
mi-ar fi de ajuns sǎ mǎ bronzez, sǎ înot în cerul senin
ca o stâncǎ încǎpǎţânatǎ sǎ
trǎiascǎ.

da, nimic altceva nu îmi trebuie.
doar sǎrutul ǎsta scurt, furat de pe buzele timpului
ca de noapte bunǎ, sǎ dorm puţin învelitǎ în mine însǎmi
de parcǎ nu ar fi nimic scris în nicio stea.

de parcǎ aş avea eu toatǎ cerneala la îndemânǎ
şi toatǎ hârtia din univers,
dar, pur şi simplu, mi-ar veni firesc sǎ îmi iau un rǎgaz
înainte de a scrie o poveste de vitejie
şi victorie
în cartea vieţii.