i.
primul.
la revedere fără gust
pentru necuvântătoare.
vulcanul erupe. rupe ființa.
dar nu are nume. nu are sens.
nu are motiv - așa că mă pun eu motiv.
pata de sânge de pe i care n-are ce căuta acolo.
nu am de ales. am de plâns.
dar nu mai am speranța
și speranța era, de fapt,
sămânța tuturor suspinelor cu floare de lacrimă.
ii.
câteva la revederi au încăput sub preș,
suple, necântate și nedescântate,
ca niște frunze ruginite de dor
măturate de vânt, sărutate de poeme rimate stângaci
de un copil, să creadă mami că e bun la ceva
și să nu doară prea tare buba de sub buzele
preacuvântătoare despre orice altceva.
iii.
altele au fost trecute sub
condei, ca un fel de tăcere mai elitistă.
ai plâns atâtea mame bune între puncte de suspensie
și nu a trebuit să îți asumi nici măcar un „o să-mi fie dor
de tine”.
iv.
cu câteva, în adolescență, ai luptat.
cruciade întregi cu bărbați ce nu credeau
în relația dintre ei și tine.
te-ai ținut cu dinții de durere ca de un ultim omagiu
și nu te-ai uitat că tot ce puteai oferi
erau franjuri de sânge închegat din rana ta.
v.
după el, iubitul care a avut suficienți ochi
să-i rămână puțin alb într-un colț și pentru tine,
ai încercat să te vindeci. te-ai dus spre un alt siren
și te-ai lăsat înecată în cântecul lui, că asta-i natura sirenilor
și ăsta a fost abecedarul tău, promisiuni cu aromă de trădare de la a la z,
dar acestui siren, cunoscut cu inima ca un goblen descusut, i-ai permis
tu - goală ca un 1 ianuarie cu străzi pustii -
să te învețe cum poți înota.
vi.
pentru a doua oară în viață,
nu poți opri mareea care ți se retrage
din trup, care îți amputează o halcă de suflet
menită să se hrănească numai cu amintiri la conservă
de acum înainte.
nici nu știi când se întâmplă.
nu se rupe nimic în tine.
nu vin vulturii să îți dea târcoale, să îți dea de veste
deșertul care ți se așterne infinit
pe una din cărările inimii tale
și pentru că nimic nu s-a rupt în tine, te simți trădată
de propriile gânduri maidaneze, de propria piele
care nu a putut simți durerea prin giulgiul gros de distanță,
de propriile organe care n-au știut că trebuie să urle în tine,
să fulgere unde ești seninătate și să se încrețească de la ideea
de noneternitate.
vii.
de la primul la revedere, s-a rupt ceva în tine.
de la al sirenului menit să îți fie ancoră, te-ai desfăcut în mii de țăndări
de suflet care se crede non-suflet și se așterne în credința asta
ca într-un hamac căptușit cu catifea.
e ca și cum ai vrea să poți ... uita cum se respiră.
e ca și cum n-ai vrea să știi ... că i-ul era curat și tu l-ai mânjit
cu un la revedere pentru care n-ai avut cuvinte, doar ghimpi în stomac
și o minge de foc în gât, mai mare ca tine.
i-ul de la iubire era curat. i-ul de la însămi, o binecuvântare.
dar ai uitat. acest la revedere ca un scaun electric pe care trebuie să stai
cuminte, să nu se supere mai tare mami care nu te-a iubit
nici măcar pe treizeci de arginți,
ți-a oferit punctul de la finalul poveștii
în plină intrigă.
viii.
la revedere cu pixeli și fără brațe. cu distanță, fără vin și cu puțină
răbdare roz pal, aproape fantomă. la revedere este ușor
când locul de unde pleci a fost un miracol de căldură
poposit la tine în pântec într-o zi din miezul iernii.
la revedere e ușor când ți s-a dăruit
Iubire cu majusculă, fără pată de sânge pe i.
la revedere e o durere ca un cântec de leagăn când știi
că ai, la rândul tău, ce dărui.
ix.
astăzi e despre evitare
și cuvintele altora despre altcevauri
când plânge cărunt cerul pentru ei.
astăzi am un haiku pentru tine.
un haiku ce îmi răsare simplu în plămâni.
tu ești dealul pe care am tot urcat, asudând,
nerenunțând, cu iarbă moale care să îmi primească
bătăturile ca pe niște cicatrici ale creșterii.
tu ai fost briza ușoară a prieteniei
ca o șezătoare unde se poate intra și ieși oricând.
aici nu vorbim despre iubire, aici doar, din când în când,
ne-am ținut unul altuia câte o lumânare aprinsă,
puțin umedă, cât să nu ne înțepăm, dar să nici nu ne vedem
scârbos de limpede
singurătățile
întrețesute.
***
Mulțumesc!
