Truda

Tremură timpul pe mine
cu frunze verzi-proaspăt, fructe prea grele
și zumzet de soare care te umple
până dai pe dinafară.
Se încolăcește odihna dezonorată în mine
ca un cățel rănit în colțul
unei camere mici de apartament.
Transpir trecut prin toți porii
și oricât aș învăța, corpul nu mi se lasă dus
în sus pe o rază de speranță
și cuvintele demne de voce îmi par
prea largi și prea înalte
pentru o respirație și-ncă una și-ncă una
și tot așa până mi se termină nările.

Va rămâne doar aerul.
Ceea ce plutește nespus
va deveni ce a fost mereu,
o poezie de liniști
perfect trăită - de parcă nici nu a existat.
Voi intra pe furiș în sufletul mării
și nu va conta somnul pe care nu l-am pescuit
din lacul murdar al zilelor mele

când fructele se coc și încep să vă coloreze
universul.
 

flush

se strecoară, seara, când nu sunt atentă,

în timp ce îmi întind corpul

ca pe un elastic cu noduri de speranţă la capete

după o zi cât o cană de lapte îndoit cu apă.

mă trezesc în întuneric

cu greutatea ei echilibrată strategic

între piept şi plapumă, între mine şi vis.

respir atmosfera încinsă

a popasului unde am tras, obosită, fără să ajung.

miroase noaptea a transpiraţie, a mucegai

şi a moarte

ameninţând cu răpirea cel mai acerb

pe cei al căror sicriu este sortit numai pentru umerii

pământului.

devin altceva. toată carnea mea

este acum amprenta ei,

amplificată,

vocea sa îmi curge din gâtlej în loc de ţipăt

şi aşa se formează oceanele de insomnie

cu insulele lor de poezie.

obrajii mei îi sunt megafon.

glasul său sparge toate geamurile

deşi trupu-i cadaveric nu lasă nicio urmă

de unde sonore

pe nisipul de treburi tăcute pe care calcă,

a căror vreme a erodat demult.

de asta se încăpăţânează degetul mic

de la piciorul stâng

să nu se mişte

decât greşit, vânăt, acuzator.

de asta îmi urlă muşchii

să mă întorc la hainele negre

croite din altceva decât o lună

mediocră şi un trilion de stele

îngrozite de apropiere.

eu am putere. cu ascuţiş mai luminat

decât al unei săbii de neînfricat.

poate o voi măcelări cu un vârf de stilou

cândva, când mă prinde răsăritul soarelui

şi poate în vreo viaţă de apoi

o voi preface în cuvinte

şi o voi îmblânzi.

dar nu astă seară.

nu în mileniul ăsta

prea roşu, de-mi ia ochii

şi nu mai văd cu ei

decât o mochetă murdară

şi popasul unde am tras, obosită,

fără să ajung, în paşi de uriaş

melc, nicăieri

privind epuizarea în față

epuizarea mea s-a transformat.
nu mai e pui, ci zare.
o zare spre care mă târăsc
în timp ce trecutul și departele îmi strivesc spinarea.

nu mai doare atât de tare încât să mă limitez
la existența de floare presată intre paginile
de istorie cu război și sânge
ale patului.

acum că am făcut cunoștință
cu dorința focului din mine
de a te arde pe tine cel din mine
până îmi purific inima
care nu a fost niciodată a ta
ci doar împrumutată într-un moment de
singurătate,

dansez salsa cu durerea mea
ca o renaștere din propriul pântec incomplet
care nu-i despre tine,
ci despre ecourile de cuțit pe care le-ai lăsat
la mine în carne și încă mai sunt
și nu-i despre nimeni,
ci despre ochii mei care încă mai văd lumină
după noaptea mai mult decât polară în care m-am învelit
când nu ți-am mai încăput între brațele analgezice.

casa bântuită

corpul ei din lemn
scârțâie
de oboseală cronică
la fiecare încheietură -

toți pașii

care i-au călcat
nu doar pragul,
podelele și treptele,
ci acoperișul, ferestrele,
mesele și bibliotecile -
au rămas în ea ca un făt mort
care încă îi zgârie pântecul
de copac măcelărit
în abatorul amintirilor.

voci care nu se mai aud

de secole întregi

o trag în jos

ca replicile unui cutremur
născute astăzi din interiorul ei
iremediabil zguduit

de musafirii nepoftiți

care i-au forțat ușa 

cu câte un cuvânt sau gest

și de iubiții care au fugit 

descreierați de frică

din calea șoaptelor din pereți.

bebelușul alcoolic

e lipicios ca un biscuit înmuiat în miere

dar nimeni nu s-a lipit de el. doar cearșaful murdar de muște

- așezat pe pat ca un sicriu încă deschis, în mormânt,

cu omul încă viu înăuntru, rupându-și carnea de pe el de disperare -

l-a cuprins în brațele sale de praf și i-a dat să sugă

la țâța lui saturn, ceva destul de tare 

încât să spele gustul 

de lipsa laptelui matern de pe buzele umflate de săruturi păstrate 

în spatele limbii, în saramura neîncrederii,

și de teroarea că ar distruge și acest ultim sâmbure de lumină

nemairecunoscându-l, așa 

că bebelușul alcoolic își folosește doar pielea arsă de nemișcare

pentru a lipi urletul de oglindă, să nu uite niciodată:

iubirea doare

iar el se poate hrăni și din durere.

rupturi de hârtie

m-am săturat 

de cei care vindecă pe hârtie

și în tridimensionalul lor arămiu

doar ucid fântâni, le lasă uscate 

ca pe niște cadavre de promisiuni

fără să le înlocuiască măcar

cu o sclipire în vreun colț de zâmbet

rotund. 

*

am obosit 

să îmi car vocea după mine

în formă de păduri tropicale defrișate

ca un pumn de oameni să audă

că, parcă, mi-a scos sufletul o șoaptă

cât o rană ascunsă sub armură

doar că nu o ascunsesem

și era țipăt

dar numai cerneala mea

pare suficient de albastră

să fie plânsă

drept sânge.

*

am albit 

ca un soare care nu vede nicio altă cale 

de ieșire ,

am albit de când aștept

ca celuloza pe care mi-am (des)compus-o din rapsodia inimii

să valoreze cât o fracțiune din celuloidul în care tu te-ai

oglindit.

jocuri de putere

moartea mea ridică o perdea de putere
în trupul celui ce mi-a pus capăt zilelor -

crima sa cu intenții materne
încalcă legea gravitației,
complice cu pleoapele
care se visează zburând ușoare
peste dimineți și hârtii mâzgălite:

împreună vom naște o stea.


dar cât timpul își relaxează mușchii
și respiră adânc din ochi, vede
că prea rar reușește să privească
prezentul drept în inimă, iată
cât de lipicioasă este amintirea -
se lipesc secundele de ea
ca licuricii

căci cine mănâncă monștri de vii
țipându-i din carne după îndurare,
nu poate iubi cu adevărat zeii.