Dor Nedefinit, Ad Infinitum

 

Mă chemi prin toți porii

cu vocea aerului de toamnă târzie. 

Amețesc, adorm, te caut 

prin tot ce e dărâmat în mine,

dar nu îți găsesc decât umbra

în impresii.

Mai mult decât anotimpuri

 

Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,

noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil. 

În răcoarea matinală de toamnă,

corpul meu crede în valuri de siguranță 

care pleacă și se întorc ca frunzele arămii

foșnind sub un bocanc imaculat.

În răcoarea matinală de toamnă, 

corpul meu se crede înapoi în copilărie,

în cuibul brațelor voastre 

din care vom zbura împreună. 

Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește 

și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.

Gravitația îmi rânjește răutăcios 

și își deschide dureros de încet brațele,

singurele care mă vor primi

până la capăt. 

Aniversări, pietre 

care mi-au lăsat moștenire garanția 

că totul se subțiază până la finețea firului de nisip

dacă lași suficienți ani și suficientă apă 

să curgă peste același loc. 

dezamăgire

lăsată în drum, frunza galbenă
care a iubit vântul
în tăcere
de la distanță ...

prin viitor ca prin geam, opac

nimeni nu va şti

când îmi va muri ultima frunză

loială gravitaţiei.

mă voi face nevăzută

ca un fulg într-o troiană de zăpadă.

nimeni nu îmi va dărui ecou

să dăinuie din vocea mea

un vârf de cuvânt

cu care m-am ţinut de marginea vieţii

cât a avut sens şi încă puţin.

Blestemul

inima mea
între respirația lungă a întunericului de toamnă
și primul dans înghețat
al spicelor de grâu orfane la geam
bate aritmic
o speranță la stânga, trei dureri în jos,
o scurtă rătăcire de mine la dreapta -

pentru o lună deșertică, inima mea
seamănă cu o jucărie stricată intenționat
de un copil mare care face pipi în pat
și se trezește țipând că lumea e a lui, toată a lui,
toată numai a lui.

vrea să îmi rupă genunchii, să îmi spargă
dansul ca pe un clopot de sticlă,
să înțeleagă corpul meu că viața este
un noiembrie infinit
murdar de frunze pe jumătate descompuse
și plin până la refuz de despărțiri acoperite de brumă
și că nimic altceva nu poate fi
adevărat.

fragilitate

m-am văzut cum eram

în suprafața liniștită a unui lac

și m-a desfigurat o frunză 

care nu și-a mai putut calma culorile

să se agațe cu ele de viață.

m-am îndrăgostit 

de căldura din privirea mea

oglindită 

în suprafața liniștită a lacului

și ne-a mângâiat bucuria 

o briză

și ridurile iscate pe pielea lui 

de apă cu răni adânci

mi-au făcut căldura 

bucăți.

rupturi de hârtie

m-am săturat 

de cei care vindecă pe hârtie

și în tridimensionalul lor arămiu

doar ucid fântâni, le lasă uscate 

ca pe niște cadavre de promisiuni

fără să le înlocuiască măcar

cu o sclipire în vreun colț de zâmbet

rotund. 

*

am obosit 

să îmi car vocea după mine

în formă de păduri tropicale defrișate

ca un pumn de oameni să audă

că, parcă, mi-a scos sufletul o șoaptă

cât o rană ascunsă sub armură

doar că nu o ascunsesem

și era țipăt

dar numai cerneala mea

pare suficient de albastră

să fie plânsă

drept sânge.

*

am albit 

ca un soare care nu vede nicio altă cale 

de ieșire ,

am albit de când aștept

ca celuloza pe care mi-am (des)compus-o din rapsodia inimii

să valoreze cât o fracțiune din celuloidul în care tu te-ai

oglindit.

sindromul aniversar

două frunze de octombrie

daltoniste

se privesc una pe alta

prin anul vâscos care n-a 

trecut

și nu văd deosebirile dintre ele

și își aglomerează textura una într-alta

și își jefuiesc una alteia culoarea negării

până când nu rămâne decât praful 

din ambele.

*

știu ce se va întâmpla

pentru că 
trăiesc asta de 365 de zile

și experiența, ca lupul: 

își schimbă peisajul, niciodată natura

pentru că, pentru că

atunci simțeam pe sub piele 

umflăturile rănilor 

pe care încă nu aterizaseră cuvintele-cutremur 

să le facă răni

pentru că, pentru că

deja trăisem destrămarea asta

249,984 de ore

și dacă dezbrac straturile de poveste

văd că prima oară a fost doar un timid, nerostit

de ce.

știu ce se va întâmpla:

mii de noiembrii 

- și unele în plină vară -

se vor privi una pe alta în oglindă

privindu-se în oglindă

și tot așa 

până la infinit

și o pată de sânge uscat 

mai mult.

downsizing

Motto: Este o bucurie să te ascunzi, însă un dezastru să nu fi găsit. (Donald W. Winnicott)

... dar tu erai frunza de lumină

într-o pădure de întunecoase.

mi-au foşnit toate trecuturile

în curentul de aer blând

stârnit când ai plecat

şi s-au ascuns de iarnă

sub un covor de căldură putrezită.

s-au ascuns în miezul gol

al prezentului

îmbălsămat, să nu mă schimb prea tare la inimă

până când îmi adun puterile împrăştiate în patru zări

să întind mâna ca pe o nălucă înapoi către tine

fie şi tremurândă

precum un lac când tocmai i-au alunecat lebedele grăbite

din corpul rămas rece.

tu eşti un animal născut din culoare,

care nu ştie ce-i carnea.

ai cunoscut moartea

şi ai râs în faţa ei de timp ridat

în timp ce eu îmi striveam viaţa

să încapă în spaţiul dintre braţele tale.

frunze colorate a uitare

stele de moarte
uită că nu s-au născut din cer
și, căzând, își închipuie
că îndeplinesc visul cuiva.

plutesc una peste alta
ca un râu vertical
în care peștii mănâncă
suflet de om crud
și devin solzii de pește
care le cresc pe vulnerabilitate
ca o boală ce le salvează viața
învățându-i că, orice s-ar întâmpla,
ei nu sunt nici pe departe
frunze care se descompun în culori
pe drum spre moarte.

condamnare la toamnă

noiembrie crud

cu zeamă acră şi oase de otravă.

atât mai am.

printre copacii înalţi

dezbrăcaţi forţat de verdele cu care se îmbrăţişau

unii pe alţii.

ochi goi de dumnezeu care ştie

de ce: fără niciun scop. doar pentru amuzamentul

păsărilor cântătoare cărora le-au îngheţat trilurile în gât.

dor de linişte falsă. o capcană pentru sunete.

alunecă viaţa prin pădure ca un blestem.

o infecţie de nori în ţesutul de cer

din sistemul respirator al universului.

doare când te mişti. aşa că rămân, cu zel de statuie,

în miezul de viermi şi de frig

al lui noiembrie.

unde, din fobie la  gheaţă înflorindă în piept prea strâmt,

după aşa toamnă

nu mai există

nimic.

sub pod (senryu)

sub pod
mărgăritare
ochii unui copil

elegia unei frunze la început de octombrie

înghit alunecări de teren

prin mușchi; mi s-a dezintegrat pielea.

din ochi s-a topit culoarea –

curge ca niște lacrimi ce nu mai știu

motivul care le-a născut.

pământul fuge rupând orizontul

în fâșii de ger. mă destram și eu

ca să mimez armonia cu soarele.

cu dinții soarelui. cu mantia de întuneric

a soarelui –

uitată peste umerii mei, ca un sacrilegiu

fără cuvinte.

se infiltrează lumina morții

ca un spion între celulele mele.

răsar ca să nu apun. învăț limbi străine ca să zbier mai exotic decât tăcerea.

cânt o mie de valuri, până ce mi se desprinde din voce

rugina.

inima mea tectonică se dezmembrează

în continente care își fac declarații de război.

nimic. rămâne

doar o nervură nesăbuit de subțire

întrebându-se dacă ar mai putea fi

copac.

quid pro nil

să aduni furtuna în ochi,

să o închizi etanş sub pleoape

cu cheie de noapte şi vis.

să faci ceea ce este corect.

să îţi umezeşti buzele

cu scuipatul cerului

şi să verşi cuvinte cuminţi.

cuvinte care nu ţopăie

pe pagina vocii tale:

da, da, da.

"nu" este o mitologie a desfrâului.

*

să îţi avortezi propriile mâini.

ţipătul nu locuieşte în gâtlejul tău.

nici căldura de roşu

nu îţi transpiră în obraji.

goală într-un câmp de nu-mă-uita

ofilite de atâta uitare,

confundate mereu cu o mare,

să nu vrei să smulgi nici un fir de păr

din capul zilei de toamnă

care ţi-a cerut să-i plăteşti cu sufletul

două monede aurii de moarte

ce oricum i-ar fi căzut din degetele-copaci,

coapte, cucerite în sfârşit de gravitaţie.

înalta trădare

cândva demult

aveam verdele hotărât al frunzelor în plămâni

cândva demult

tu îmi erai soare şi conştiinţa mi-a aţipit

şi-am uitat ce-i ăla timp

cândva demult

de atunci

m-ai fiert la foc mic în iubire prea mare

până mi-au apărut vânătăi de zâmbet

pe genunchii în care stăteam fără să-mi dau seama

şi de atunci

numele tău pe buzele mele

are gust de sfârşit şi de pământ şi de nimic

dar parcă n-aş pleca încă de-aici

pentru că îmi miroase a ploaie inima

şi mi-e poftă de curcubeu

dar nu de orice curcubeu

mi-e poftă şi mi-e viaţă numai de curcubeul

care se ghiceşte între frunzele arămii

cu care umbra ta mi-a acoperit inima

cândva demult

aveam verdele hotrât al frunzelor în plămâni

şi foşnea cu vocea ta

dar acum sunt doar vânătăi de zâmbet în moalele capului

şi muşcături turbate din miezul de ceaţă al stomacului

şi eu nu vreau să plec vreodată de-aici

pentru că îmi miroase a ploaie

şi mirosul de ploaie este cel mai curcubeu cadou pe care îl voi primi

şi eu aş prefera să mor aici

între braţele tale arămii ca nişte frunze strânse peste sufletul meu

care a uitat că înainte de tine el era curcubeu

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.