străinul dintre buzele tale

ai pus între tine și mine un nebun

din abanos de trecut

și eu nu te pot vedea din turnul

în care m-au închis demult

și încă nu am cheia.

îți dansează buzele

pe ritmuri sado-masochiste

ținând suspendat în aburul lor moale

un străin mie - ființă de tenebre

și mătăsuri țesute din moarte atât de fină

încât oamenilor de rând le pare eleganță.

ai tras între mine și tine diagonală

lungă cât durerea ta

și ești prea pătrate de alb și negru

în conturul meu.

țipi negru peste culorile așternute cu grijă

ca patul făcut seara pentru un copil drag.

țipi din rărunchii lui dumnezeu.

încerci să îmi trântești ușa cerului în suflet

când dansez în ploaie lent, fără destinație,

liberă ca o lebădă care își știe cântecul pe de rost,

dar mai are de exersat liniștile ...

căci liniștea mea, deși naște pui vii de iubire,

încă nu se poate îndoi pe orice

segment de extremă dreaptă.

se respinge din obișnuință corpul străin

care dintre buzele tale aspre, mi se insinuează în carne.

un alt fel de şah mat

piese rupte
şi suflete de copaci bătrâni
ce suspină din adâncul lemnului.

nebunul a rămas fără cap
şi a luat-o pe verticală
să ucidă Regele pe care ieri
abia îndrăznea, cu vârful moale
al unei idei vagi,.
să îl peţească.

calul a rămas fără ochi.
văzul lui strâmt, care mereu
l-a ghidat către eul său
cel mai adevărat,
astăzi l-a convertit la crezul Întunericului
şi poate mâine îmi va lua picioarele la spinare
şi vom păşi în noapte, îndrăgostiţi de fapte
imaginate, care n-au avut destul sânge
să se întâmple în realitate.

tura a luat foc
de la scânteia din ochii tăi
din cărbune încins.
i s-au topit pereţii
cum e mai grav - dinăuntru

ca ochii Reginei, mină de creion şters
care n-a crescut niciodată mare
diamant.
majestatea sa, luna
se strecoară, palidă şi nefertilă,
pe lângă câte un val care îi dă cu tifla.

eu, eu am fost Regina
şi-am ajuns o zdreanţă de suflet
ţesută din scamele unui pion.
mă mişc numai din inerţie,
câte un pas mic o dată,
mereu în aceeaşi direcţie

şi sunt prima piesă pe care o sacrific
când viaţa devine numai un joc fără miză
(căci am pierdut înainte de a începe partida).
eu sunt baza. atomul răzvrătit al credinţei.
iubirea-n diagonală, întoarsă pe dos
ca o haină

din care s-a rupt de prea multe ori
pentru că oraşul ăsta al inimii
e deja suprapopulat
de răni
şi pulsul ei slab
acum este mai mult cusătură cu aţă albă
decât iubire.

Regele? regele
a abdicat.
s-a aruncat în flăcări
după un pion
care se deghizase în domniţă la ananghie.
tigrii i-au devorat coroana până la negrul sufletului său
de vlăstar care nu şi-a atins niciodată idealul în viaţă
şi, dacă n-a fost să fie copac,
a îmbrăcat
straie regale
şi mie mi-a dat
şah mat
după ce mi-a câştigat
Încrederea
prin strategia pacifistă a unei

îmbrăţişări, cu î atât de mic
încât nu mi-am dat seama.

meciul final

te iubeşti în pătrate cu regele din mine. mă iubeşti alb-negru
ca la cartea de bucate, deschisă aproape întâmplător la reţeta tocăniţei de
inimă umană.


dacă tot port coroană
grea cât aurul pe umerii lui atlas, de ce
naibii
mă mişc ca un pion, tac ca un pion, mă sacrific
ca primul pion din istoria
jocurilor noastre?


te dai mic în judeţul propriilor tale gânduri, ca şi cum te-ar bate
vântul de la un copac desfrunzit la altul.
nebun.
până când te dai în diagonală spre regatul meu
şi decupezi din mine fâşii subţiri în formă de înger.
îmi iei aripile cu tura, zborul cu calul, calmul cu
Regina
bau-bau de care încă mi-e frică.


şi nu ştiu
dacă îmi pot găsi liniştea evadând din celula asta fără pereţi
sau dacă deja mi-am găsit locul între aceste cuvinte nespuse
sau dacă măcar există un răspuns corect pentru întrebarea pusă
unui ecou de suflet.


singura certitudine în viaţă
eşti tu, deşi nu te-am recunoscut din prima, ci te-am strigat
pe un nume oarecare
chiar când era prea riscant să înaintez, prea laş să stau
şi prea trist să rămân.

m-am murdărit de tine pe tabla asta de joc fără noroc
exact în momentul dintre stingerea şi răsăritul pleoapelor
când îmi propuneam şi juram pe o lacrimă
să renunţ la spălatul pe mâini de lucruri grele cum sunt
coroanele de aur ...


sau de poleială?


în febra neliniştii, când mercurul sare mai sus de cuvinte,
rămâne întrebarea pe buze, acră ca soacra unui destin
ales:


să mă mai îndur o dată de tine? oare să îţi dau voie să îmi dai
şah mat?

rutina

peste tabla de şah
pustie, fǎrǎ piese,
ne holbǎm una la cealaltǎ
fǎrǎ sǎ ne cunoaştem
vreodatǎ.

strângerea de mânǎ
le aratǎ spectatorilor neavizaţi
ce bune sportive suntem noi,
dar nu ne atingem
nici un milimetru.

roşul
mi se scurge din inimǎ
picǎturǎ cu picǎturǎ
fǎrǎ sǎ simt
cǎ îmi mai cade un pion, un cal,
un nebun sau un rege.
albul
îi apaţine ei, rezultat perfect
al ecuaţiei
moarte minus doliu.

de fapt, noi nu am jucat niciodatǎ.
am ciulit numai urechile, fǎrǎ sǎ auzim
sau sǎ ne dorim aplauzele furtunoase
vreodatǎ -

nu de alta, dar liniştea
e un tricou vechi
prea confortabil ca sǎ-l arunci
la coş
ca pe mingea de baschet
a câştigǎtorului.

acasǎ miroase prea bine.
ar fi pǎcat sǎ transpir.
ar fi o crimǎ sǎ îmi iau adio de la ea
lǎsând-o sǎ se bucure
de ultima suflare
doar un moment, dupǎ care eu sǎ
trǎiesc.

regina fǎrǎ onoare

vii spre mine
oricâţi munţi şi oricâte pǎduri
aş avea alǎturi;
doar scrie în reguli cǎ aşa
ai voie
sǎ mǎ sufoci din trei mişcǎri.

vrei sǎ port coroana ta
chiar dacǎ mie îmi plac mai mult
cǎciulile lucrate manual
din lânǎ care ia forma capului meu -
îmi arunci înǎlţimea ta pe umeri
fǎrǎ sǎ-ţi pese cǎ ai construit un regat
unde cel mai realist scenariu
este sǎ pierd.

cum eu n-am fost niciodatǎ
cea mai bunǎ
la jocul ǎsta cu piese albe sau negre
în care tu m-ai fǎcut
neagrǎ,

port şahul mat în mine
ca o a doua naturǎ

unde aş putea vreodatǎ
sǎ-mi gǎsesc drumul
în buricul unui nor
care nu mǎ împovǎreazǎ.