nu şi tu, astronomul meu drag!nu mă numi Jupiter
cu jumătate de gură
şi firimituri de ironie
între dinţi -
tu nu vezi
că mă desprind
din mine însămi?
te rog, şopteşte-mi acum
că îmi stau bine inelele
pe care singură ştiu să le ţes
încontinuu
din praf cosmic
şi să le port ca pe nişte bijuterii unicat.
te rog, aminteşte-ţi
cu voce tare
că dăruiesc atâtea luni luminii,
ca într-un dans cu universul
şi te mai rog, recunoaşte tu
că sunt specială
cu marea pată roşie
ca o furtună de zâmbete.
nu fi şi tu
un ecou palid al inchiziţiei
care mi-a poruncit să mă învârt în jurul
unei planete mai mici decât mine,
să mă port ca o stea căzătoare
şi să îngenunchez în faţa nopţii.
nu mă complimenta şi tu ca toţi ceilalţi
cu obrajii umflaţi de adevăr nespus,
că am într-adevăr gravitaţie şmecheră
şi pot păcăli cerul să se facă una cu mine
şi să trăim fericiţi împreună.
nu-mi trebuie mie
sateliţii cu care-şi fac umbră
altele;
eu sunt femeia Jupiter
şi ţin sistemul solar pe umeri
cu toate rănile lui
şi cu toate bucuriile.
te rog, doar spune-mi cu voce tare
că îţi place să mă priveşti
prin telescop din când în când,
că sunt şi eu
demnă
de emisfera ta.
oare nu ştii?
pe tine te iubesc cel mai mult
dintre toţi astronomii
şi cred că tu
ştii să mă descoperi
cel mai frumos.
