juxtapunere crudă

când nu ești orfan și ai o mie de mame
înflorești, plantă carnivoră
cu rădăcini adânci și destin anorexic!

mama căreia i-a fost abandonată
credința ta fără cercetări
și care ți-a primit cu brațele deschise corpul mic
de un an și trei luni și
patru sute cincizeci și șapte de dureri
fără cuvinte și cu picioare de vată,
mama care te-a învățat să mergi
și să fii iubită.

mamele care nu te-au cunoscut
dar ți-au imprumutat vocea lor
ca un steag al speranței necartografiate
și mai ales necucerite
când propria ta voce părea doar
răget sau zdreanță de șters pe jos.

mamele care ți-au zis că poți munți și vulcani
când tu buchisiseși din ochii altora
că nu poți nici o baltă.

mama care te-a ținut în brațe
când era frig în tine
și te credeai cea mai aprigă iarnă
pentru că încă nu înțelegeai
că meteorologii pot greși.

mama din tine, dâra de lumină
pe care o lasă prezența
unde mângâie trecutul cu talpa
trecând spre aici și acum.
mama din tine, fără copii din carne și oase,
dar cu atâta sclipire în ochi
pentru alți prunci ai singurătății!

dar doare iubirea sinceră
ca dracu'
când nu ești orfan și ai o mie de mame
în afară de femeia care te-a născut.

dacă am încredere în inima ta

dacă am încredere în inima ta, 

furtuna ce ți-a scăpat din iubire în acea zi

este doar hrană de fărâmițat

pentru puii de curcubeu din noi.

dacă am încredere în inima ta,

timpul elastic ca un călău

devine martor cu sânge cald

în ai cărui ochi încap toate rănile

și toate semințele pline cu viață.

și brațele ni se alungesc

și eul mi se deschide 

și poate tu îmi vei înflori 

în luminișul unei lacrimi

când îți va fi primăvară

dacă am încredere în inima ta.

templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

cuvinte de legătură

în cuvintele de legătură
se strânge iubirea mea ca un puroi.
se face pungă
lămâia dătătoare de viaţă
bocitoarelor din mine
care altfel s-ar fi îngropat în propriile lacrimi,
dar nu îţi pot povesti - nici acum, nici vreodată -
pentru că în grădina în care mi-a înflorit
trandafirul ăsta de inimă
nu cresc verbe. nu au răbare să crească
până ti se dăruiesc muguri, muguri de bucurie
nearticulată.
cu atât mai puţin substantivele - liniştea şi nemişcarea lor
n-are ce căuta în zgomotul zglobiu al relaiei noastre.
iubirea dintre noi este un pod din piatră, din puncte
de suspensie, din semne din naştere de exclamare.
se uimesc fluviile de noi şi tac privighetorile.
se fereşte moartea de noi şi învingem destinul
cu un stilou, cu un “dar”, cu un “oare chiar”.
de-asta nu o pot scrie, de-asta am amuţit, de-asta
n-are curcubeul destule culori
să te pictez alături de mine.
de-asta nu-i voie să facem fotografii.
în textul poetic al vieţii, iubirea stă ascunsă sub cuvintele de umplutură,
cele aruncate-n drumul de ţară al unui vers ca să iasă rima,
cele făra de care s-ar fi putut, dar n-ar fi avut rost.

pântec de copilă iubită cu ochii închişi

poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.

sâc!

fac scufundări
fără tub de oxigen
în ochii tăi,
în părul tău,
în vocea ta,
în liniştea
mişcărilor tale
ca o iubire în miniatură

şi dac-o fi să mă înec,
măcar să se întâmple
în stil mare, la o astfel de
adâncime
a cărei frumuseţe
nu a mai cunoscut-o nimeni
ca mine.

rapsodia unei păpădii

suflă-mă
la timpul potrivit.
sculptează-mi un sărut
din buzele tale,
din căldură şi ploaie.
noaptea asta, aşterne-mi tu
culcuş în inima ta,
pe iarba proaspătă,
până se lipeşte de mine
mirosul vieţii.
am încredere, legănându-mă
între rădăcini şi cer.
tu vei şti cel mai bine
cum să mă dăruieşti vântului.

suspin de recunoştinţă

bucuria leagănă pânzele.
barca nu se mişcă
pe marea asta a mea
cu valuri învolburate
pe care nu le las să curgă.

nu încape în nicio metaforă
felul tacit
în care tu mă sprijini
şi eu îţi mulţumesc.

copilul liber

(după gratii de frică)



port în mine un copil

care te păstrează pe limbă
ca pe o papilă gustativă.
ia pulsul lumii prin tine.
s-a molipsit de amprentele tale
calde ca pântecul pământului.

un copil care ştie să râdă
ca o lună plină,
ajunsă victorioasă pe cer, înaintea nopţii.
o fiinţă care nu se sfieşte
să-ţi recite numele ca pe o rugăciune
de mulţumire,
să te atingă acolo unde eşti cel mai
viu
şi să te mişte.

port în mine un copil
care se bucură de tine.
o inimă senină.
atât.

şi-mi vine doar
să nu mai fiu eu
propriul nor de furtună.
să nu îmi mai avortez visul
de a te iubi cu voce tare.

să mă răzgândesc.
atât.

port în mine un copil
care, fără urmă de îndoială,
a trăit incomparabil
mai mult decât mine.

de ce te bucuri, de aia nu scapi

înşir anii
ca nişte mărgele fine
pe colierul iubirii noastre.

ni se împreunează mâinile
ca-ntr-un tango al primăverilor.
un echilibru al furtunilor.

stânga, dreapta, iluminaţi, decăzuţi.
ne-am cunoscut dincolo de ceea ce ne este perceptibil.
ne curge prin vene istoria celuilalt,
chiar dacă uneori pare că visăm
şi corpurile ne mai ascultă numai din obişnuinţă.

tu
îmi eşti cea mai frumoasă
rutină de dimineaţă.
ca şi cum, în minutul când încep să mă trezesc,
mi-aş picta ziua cea nouă
în nuanţe de tine
cu multă dăruire, pe pânza din spatele ochilor.

respir
şi îmi recapăt forţa, voioşia necesară
să duc încă o lumină pe umeri.

şi uite-aşa, cu anii, deceniile şi miliardele de clipe,
noi ne şlefuim unul pe celălalt

cea mai preţioasă bijuterie din lume.

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu
mă
usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?