curgere dragă:

din fântâna uitată

îmi urci în inimă. 

deschizi larg ferestrele eului

să poată intra păsările călătoare

care s-au ghidat după soare

și au ajuns, ostenite de schimbarea

de fus orar și de zare,

din alte inimi.

din inimi cu miros de cutie, 

învăț valoarea vieții

cu sertare.

în inimi eliberate-n cântec, 

îmi recunosc pașii pe care

aproape-i lăsasem orfani de sens.

inimile încăpătoare 

găsesc loc într-a mea.

uite-așa, din verdele 

pe care l-am știut eu dărui, 

mă multicolorez cu relații

și texturi sclipitoare.

încep să curgă din mine

piei necunoscute până astăzi

și se lipesc întregi de răni străine

ce poartă aceeași formă de durere

iar, din aceste răni acum-convalescente,

îmi extrag și eu sevă de vindecare.

curgere dragă,

confundă-te cu mine în continuare

într-același stil al tău ondulat de mare

dar mereu născut din izvorul propriu

din care cuiva îi poate potoli setea

fiecare.

zâmbet ştirb

în cutia mea toracică, soarele

a îmbătrânit şi au început să-i cadă dinţii

de lumină:

o rază scăpată peste frunze arămii, din neglijenţă,

pentru că luna i-a tras o palmă de întuneric peste faţă,

în ciuda vârstei onorabile a domnului, ea simţindu-se

regină a eleganţei între umbrele nedesluşite ale oamenilor.

o scrisoare de dragoste verde, mototolită de vânt şi grindină,

căci nu e demn ca el să se coboare la nivelul oricărei păpădii

şi să i se ofere cadou, senin, hrănitor; se dovedeşte mai modest aşa, pe cer.

fierbinte şi de neatins.

o dungă de argint, ca un gest de mână pentru a spune la revedere, a lehamite,

pentru că piticaniile de nori obtuzi între care s-a născut luminăţia sa

îi amintesc în fiecare zi de miliardele de sori mai mari şi mai înflăcăraţi;

prin comparaţie, ce mai contează că suflarea lui blândă, în miniatură,

a sădit seminţe de viaţă din care au înmugurit minuni

undeva, pe un punct albastru de care nu-i pasă nimănui?

uite de-asta, cele patru camere primitoare

din steaua care se adăposteşte la mine în piept,

sunt de obicei închise, etanşe, izolate fonic.

cu artere orfane de vene, tot ce pot

este un zâmbet ştirb de lumină.

eden construit în miezul unei găuri negre

în care cine ştie ce s-ar putea prinde ca-ntr-o capcană,

ce ar putea muri aici

şi ce ar putea înflori?

nimici

munca unui suflet întreg

minus bucăţi de hârtie -

iată valoarea morţii.                          

cel puţin în ochi orbi.

cel puţin pentru oamenii

care au renunţat

la propria lumină.

Lor

Din carnea şi sângele meu fac portretul

lor, al celor pentru care ţin soarele pe umeri

chiar şi când se înnegreşte în miez ca o gaură.

Lor, celor care din umbrele lor au împletit

leagăn pentru lumina mea,

le promit

că voi fi răsărit şi mâine

cu miros de cafea şi de curcubeu proaspăt.

totul

dragostea ta cu linguriţa
de trei ori pe zi şi un sărut
pe steaua mea norocoasă
chiar în clipa când clipesc

s-a adunat.
a ajuns un lac
adânc de soare.
o mare de tine
la care să spere
râul chircit din mine.

vorbim în multe limbi de-odată.
ne înţelegem ca un curcubeu
când i se împacă albul din culori.
mă vindec fără să vreau
când îţi laşi amprenta pe timbrul meu vocal
fără să îmi atingi buzele nici măcar
cu cheia sol, să-ncerci să le deschizi.

încerci blând, numai când te rog
să îmi spargi casa tăcerii.
iei o fundă şi o înnozi cu îndemânare
peste o tonă de timp şi-un vapor de păsare,
o uimire de lumini pe papilele mele gustative
când te aud cum îmi pronunţi numele

şi se schimbă ceva în mine
fără să ştiu de ce, doar pentru că eşti
aici, la ora asta când numai bufniţele
ne bârfesc ... timide, aşa, cam o dată la trei ore,
când mă sperii că m-ar fi putut auzi dumnezeu
că am avut tupeul, pentru o scamă de secundă,.
să iubesc din nou.

cerneala

domnişoara albastră
ca cerul înainte de a
trage păsările de pe el
pătura nopţii

pune o firimitură din sine
în fiecare cuvânt

în fiecare virgulă
îşi lasă amprenta

pe fiecare pagină
moare câte puţin

domnişoarei albastre
care obişnuieşte să-şi
poarte uniforma
pe dos

îi vor fi sicriu
mii de poezii
împrăştiate în vânt

paşii ei
deveniţi muguri de linişte
înaintea călătorilor
prea obosiţi să-şi mai aducă aminte
că în miezul oricărei sărăcii

ei au amprente de dăruit

exasperare

nu-i a mea clipa asta.

nu am dreptul sǎ o mototolesc
şi s-o înghesui în buzunar
cum îmi vine mie mai bine sǎ o ţin.

nu o pot expune
în lumina soarelui
ca pe un exces de culoare
fǎcut de ploaia pofticioasǎ
la desert.

e un deşert în mine
pentru cǎ m-am simţit datoare
sǎ îmi defrişez plantaţia de
pomi fructiferi din suflet
de dragul tǎu,

sǎ ţi-o ofer ţie cadou
placatǎ cu aur
şi lipsitǎ de viaţǎ.

nu, mulţumesc, nu-mi mai aparţine
clipa asta ca o comoarǎ ascunsǎ.
mai degrabǎ pǎstreaz-o tu
şi fǎ ceva frumos din ea, o sculpturǎ de timpuri.

eu îngheţ în poziţie de drepţi.
nu mişc nici mǎcar albul ochiului.
mǎ fac micǎ
într-un glob de cristal
swarovski
în care nici mǎcar nu gǎseşti hârtie creponatǎ
sǎ imite ninsoarea.

nu te deranjez cu nimic.
doar sunt
ca un ghiveci, suport din plastic
în care sper ca, într-o bunǎ zi,

tu sǎ înfloreşti.

tǎcere

te ud cu clipele mele
ca o copilǎ-turist
care se joacǎ de-a grǎdinarul.

spune-mi, simţi şi tu
tǎcerea
ca pe o brǎţarǎ din aur
placatǎ cu fier vechi
care ne împreuneazǎ încheieturile?

ne cântǎ pulsurile în cor
sau poate doar mie
îmi ţiuie urechile
în camera atât de plinǎ de singurǎtate
încât nu mai încape nici un strop de întuneric
cât un ac?

îţi ofer ţie liniştea mea
neîmpodobitǎ, aproape banalǎ,
rǎbdarea mea ca o pisicǎ prefǎcându-se
cǎ nu toarce -

cam indecentǎ
plǎcerea
cu care îmi însoţesc eu
ghizii.

parcǎ aş avea mâinile murdare de pǎmânt
şi m-aş ruşina într-atât de propria modestie
cǎ m-aş grǎbi, n-aş mai gǎsi altǎ cale
decât sǎ pretind, emoţionatǎ, cǎ

atunci când te iubesc cu tǎcerea
este doar un joc de copii
şi nici nu mi-ar trece prin gând sǎ fiu bunǎ
la grǎdinǎrit.

frienemy

s-a rupt o bucatǎ din cer

fǎrâmicioasǎ
ca pâinea de slabǎ calitate
a doua zi dupǎ
fabricare, iubire şi alte evenimente
care ar fi trebuit sǎ fie
sǎrbǎtorite.

tu te-ai desprins
din firimitura mea de fericire
ca scama de seninǎtate
dintr-o fâşie de ceaţǎ
protejatǎ prin lege

şi ninge, ninge în ţara inimii mele.
ai tras apa dupǎ minunea cea mai mare
care mi s-a întâmplat vreodatǎ
ca primul fulg de nea
pe vârful limbii mele
de copil speriat
care îşi permite, totuşi, sǎ mai dea dovadǎ de curaj
încǎ o datǎ.

iatǎ
cǎ, deşi mie mi se face frig de tine, tu eşti
ceva
mai catifelat decât catifeaua,
o lacrimǎ frumoasǎ care râde
din colţul ochiului meu maidanez

şi, doamne, te-ai speria şi tu
dacǎ ai şti cât te pot iubi
pentru felul nemaiauzit
în care câştigi meciul ǎsta de şah numit viaţǎ
fǎrǎ sǎ îmi dai vreodatǎ şah mat,
felul tǎu cǎlduros de a fi
ninsoare în insula secretǎ a sufletului meu
fǎrǎ sǎ îţi doreşti ca degetele sǎ îmi degere vreodatǎ pe stilou.

da, s-a rupt o bucatǎ din cer
mare cât raiul
şi eu, ca proasta, ţi-o dau ţie
de parcǎ mi-aş permite.

dăruire

aş fi vrut să îţi ofer un strop de rouă.

*

atât aş fi vrut de la tine, zic eu

cu ironia ascunsă în spatele vocii
că doar ştim amândoi:
era un gest nobil din partea mea.
eu nu îţi cer niciodată nimic.
decât când tu îmi ceri să o fac.

*

aş fi vrut să transpir un strop de rouă
şi să ţi-l ofer ţie

dar tu
te-ai făcut rece.
te-ai întunecat la suflet.
te-ai plâns că-i noapte
după fusul tău orar
şi nu, nu sunt binevenită la orice oră
pe teritoriul tău,
eu cu miracolul meu mic: o floare
care, din când în când, mă onorează
cu reflecţia ei înăuntrul fiinţei mele.

iar când tu
te faci rece
şi te întuneci la suflet
şi te numeşti noapte,

eu
mă
usuc.

*

oare

când te spăl
în cuvintele mele

ce se întâmplă de fapt:

îţi dăruiesc un crâmpei din mine
să-ţi ţină de sete vreodată
sau
te rog să îmi urezi bun-venit
cu dimineaţa pe chip?

*

oare

de ce te implor
să primeşti
stropul ăsta de rouă
de la mine

dintr-un loc mai profund
decât îmi cerşesc respiraţia
de la aer?