un aer ca dorul de tine

(marea moartă și argintul viu)



miroase a iubire arsă.
de-asta nu mi-e deloc frică
de incendii.

*

fug pe casa scării, în jos,
ca o spirală fragilă din panglică
de panică și adn, să nu îmi explodeze
creierul în ale cărui sinapse
nu mai încapi.

*

îmi lipsește mirosul tău de mare
despletită de vânt.

m-am luat la vorbă cu amintirea ta
în rafale și am uitat cu desăvârșire
ce gust are fericirea.

*

azi dimineață era
anul trecut pe vremea asta

și parcă nu mai există timpul
decât ca o glumă proastă
între țigară și fum - o aventură
cu început de basm și final tragic

de inexistent - așa că mă văd
pe mine care nu trecusem încă
prin tine ca prin război,
ca prin cerul senin al nemișcării -
doar, doar voi redeveni
Ființă.

și parcă ninge neîncetat cu pene
din aripa mea atrofiată,
ninge până când îmi devine viitorul alb
imaculat de orice speranță.

concert în sol minor de doliu, fără auditoriu

ninge cu idei de floare
din inima ta peste umerii mei.
ninge răscolitor.
ninge de nu-ți dai seama
că firimiturile de alb sunt rupturile
unui strigăt de ajutor încredințat
mamei sticlă, tatălui dop de plută
și mofturosului ocean.

mă împresoară mantia de întuneric
a paginilor după ce închizi nervos cartea vieții.
mantia de întuneric a metropolei din corpul meu
strălucește
când curg fulgii din gura ta peste subrațele mele
ca niște gâdilături neînrădăcinate în solul atingerii.
noaptea strălucește solar - involuntar, ca un strănut - rușinată
de impulsul spre lumină. astfel
iarna devine elastică, aburindă
până se transformă în carne descompusă de vară

și ceea ce pare a fi fost singurul colț viu
din inima mea, se îndepărtează plutind pe iazul pierderii
în forma rațelor care, din ninsoare, au crescut
sceptice și imune la starea de lebădă.

ninge din părul meu
trecut mai lung decât viitorul,
ninge bucăți tranșate de cântec de lebădă.

o lume din hârtie

ninge
cu fulgi
desprinşi din mine.

copacii
se roagǎ
propriilor fructe
pentru un strop de soare,
dragii de ei, însetaţii de
nimic.

au uitat
cǎ lumea asta
se clǎdeşte
din copaci morţi
ca seminţele cele mai mici
sǎ poatǎ conţine
viaţǎ.

facem dragoste
tǎcuţi
pe buzele crǎpate
ale morţii.
tu, amintirea, mǎ cerţi
cǎ mi-e poftǎ sǎ îţi uit
numele.
eu, iubirea, plâng pete de culoare
pastel
cǎ ţii sǎ facem totul ca la carte
şi mǎ iubeşti numai în poezia mea
de cernealǎ
care curge dintr-un nor timid
pe obrazul meu stâng.

îngheaţǎ florile
pe geamul prin care privim lumea.
parcǎ începe sǎ şi miroasǎ
a iarnǎ
fǎrǎ moş crǎciun. strǎluciri reci.
nu mai e loc de umbre.
nu mai e loc de
nimeni şi nimic.

parcǎ aşa se murea, nu cum fac eu,
impertinentǎ ca o zi prea lungǎ
de martie.

în lumea noastrǎ micǎ
din hârtie
cuceritǎ de vânt,
ningea.
dar te-am vǎzut pe tine
cum tremurai
în rezonanţǎ cu mine,
fǎcut din acelaşi tip de zǎpadǎ
îndoitǎ la colţuri
şi în momentul ǎla m-a apucat
dragostea de vârful degetelor,
m-a rǎsucit, m-a aruncat
departe de calamitatea asta naturalǎ;

fulgii desprinşi din mine
ţi i-am lipit ţie pe rǎni
şi, în mod straniu, mi-au ţinut de cald
pânǎ mi-am recâştigat curajul
sǎ cred în iulie
şi în fructe.

curând, dragǎ, curând voi arunca hârtia folositǎ la coş
şi-mi voi clǎdi viaţǎ nouǎ
cu gust de luminǎ
şi nu vom mai mirosi a noapte.

frienemy

s-a rupt o bucatǎ din cer

fǎrâmicioasǎ
ca pâinea de slabǎ calitate
a doua zi dupǎ
fabricare, iubire şi alte evenimente
care ar fi trebuit sǎ fie
sǎrbǎtorite.

tu te-ai desprins
din firimitura mea de fericire
ca scama de seninǎtate
dintr-o fâşie de ceaţǎ
protejatǎ prin lege

şi ninge, ninge în ţara inimii mele.
ai tras apa dupǎ minunea cea mai mare
care mi s-a întâmplat vreodatǎ
ca primul fulg de nea
pe vârful limbii mele
de copil speriat
care îşi permite, totuşi, sǎ mai dea dovadǎ de curaj
încǎ o datǎ.

iatǎ
cǎ, deşi mie mi se face frig de tine, tu eşti
ceva
mai catifelat decât catifeaua,
o lacrimǎ frumoasǎ care râde
din colţul ochiului meu maidanez

şi, doamne, te-ai speria şi tu
dacǎ ai şti cât te pot iubi
pentru felul nemaiauzit
în care câştigi meciul ǎsta de şah numit viaţǎ
fǎrǎ sǎ îmi dai vreodatǎ şah mat,
felul tǎu cǎlduros de a fi
ninsoare în insula secretǎ a sufletului meu
fǎrǎ sǎ îţi doreşti ca degetele sǎ îmi degere vreodatǎ pe stilou.

da, s-a rupt o bucatǎ din cer
mare cât raiul
şi eu, ca proasta, ţi-o dau ţie
de parcǎ mi-aş permite.