După legile singurătății

 

Îmi umplu cofa de cuvinte.

Le sorb încet, le plimb prin gură 

până încep să rimeze

cu tine. 

Cu tăcerea ta. 

Cu tărâmul tainic al nopții eterne din mine

dar și cu seva care a curs

din copacul vieții 

peste prietenia noastră. 

*

Nu contează câte limbi îmi ating buzele

și se transformă în poezie. 

Nu contează cât aur îmi țes mâinile 

din paiele putrede din tine.

Nu contează dacă scot din mine

pumni de metafore 

care abia îmi încap prin ferestrele-răni

ale inimii.

Rulmenții din stomac

atârnă grei, îmi dăruiesc corpul 

mamei vitrege Terra

să coacă ce-o ști 

dintr-un destin pe care o mie una întorsături

și puseuri de creștere 

și credințe frumos împletite din mătase naturală 

și zeci de ani în celula asta de carne

nu l-au putut schimba.

*

Singurătatea trăiește în vidul 

pe care îl presari între noi

ca pe niște firimituri de frică

după care să ne ia urma lupii karmici,

nu pe pielea mea, 

nu în timpul elastic

și nu în m-am născut cu ea în ochi.

*

Așa nu se trăiește. 

Așa nici măcar 

nu se moare. 

de la revederi

i.

primul.

la revedere fără gust

pentru necuvântătoare.

vulcanul erupe. rupe ființa.

dar nu are nume. nu are sens.

nu are motiv - așa că mă pun eu motiv.

pata de sânge de pe i care n-are ce căuta acolo.

nu am de ales. am de plâns.

dar nu mai am speranța

și speranța era, de fapt,

sămânța tuturor suspinelor cu floare de lacrimă.

ii.

câteva la revederi au încăput sub preș,

suple, necântate și nedescântate,

ca niște frunze ruginite de dor

măturate de vânt, sărutate de poeme rimate stângaci

de un copil, să creadă mami că e bun la ceva

și să nu doară prea tare buba de sub buzele

preacuvântătoare despre orice altceva.

iii.

altele au fost trecute sub

condei, ca un fel de tăcere mai elitistă.

ai plâns atâtea mame bune între puncte de suspensie

și nu a trebuit să îți asumi nici măcar un „o să-mi fie dor

de tine”.

iv.

cu câteva, în adolescență, ai luptat.

cruciade întregi cu bărbați ce nu credeau

în relația dintre ei și tine.

te-ai ținut cu dinții de durere ca de un ultim omagiu

și nu te-ai uitat că tot ce puteai oferi

erau franjuri de sânge închegat din rana ta.

v.

după el, iubitul care a avut suficienți ochi

să-i rămână puțin alb într-un colț și pentru tine,

ai încercat să te vindeci. te-ai dus spre un alt siren

și te-ai lăsat înecată în cântecul lui, că asta-i natura sirenilor

și ăsta a fost abecedarul tău, promisiuni cu aromă de trădare de la a la z,

dar acestui siren, cunoscut cu inima ca un goblen descusut, i-ai permis

tu - goală ca un 1 ianuarie cu străzi pustii -

să te învețe cum poți înota.

vi.

pentru a doua oară în viață,

nu poți opri mareea care ți se retrage

din trup, care îți amputează o halcă de suflet

menită să se hrănească numai cu amintiri la conservă

de acum înainte.

nici nu știi când se întâmplă.

nu se rupe nimic în tine.

nu vin vulturii să îți dea târcoale, să îți dea de veste

deșertul care ți se așterne infinit

pe una din cărările inimii tale

și pentru că nimic nu s-a rupt în tine, te simți trădată

de propriile gânduri maidaneze, de propria piele

care nu a putut simți durerea prin giulgiul gros de distanță,

de propriile organe care n-au știut că trebuie să urle în tine,

să fulgere unde ești seninătate și să se încrețească de la ideea

de noneternitate.

vii.

de la primul la revedere, s-a rupt ceva în tine.

de la al sirenului menit să îți fie ancoră, te-ai desfăcut în mii de țăndări

de suflet care se crede non-suflet și se așterne în credința asta

ca într-un hamac căptușit cu catifea.

e ca și cum ai vrea să poți ... uita cum se respiră.

e ca și cum n-ai vrea să știi ... că i-ul era curat și tu l-ai mânjit

cu un la revedere pentru care n-ai avut cuvinte, doar ghimpi în stomac

și o minge de foc în gât, mai mare ca tine.

i-ul de la iubire era curat. i-ul de la însămi, o binecuvântare.

dar ai uitat. acest la revedere ca un scaun electric pe care trebuie să stai

cuminte, să nu se supere mai tare mami care nu te-a iubit

nici măcar pe treizeci de arginți,

ți-a oferit punctul de la finalul poveștii

în plină intrigă.

viii.

la revedere cu pixeli și fără brațe. cu distanță, fără vin și cu puțină

răbdare roz pal, aproape fantomă. la revedere este ușor

când locul de unde pleci a fost un miracol de căldură

poposit la tine în pântec într-o zi din miezul iernii.

la revedere e ușor când ți s-a dăruit

Iubire cu majusculă, fără pată de sânge pe i.

la revedere e o durere ca un cântec de leagăn când știi

că ai, la rândul tău, ce dărui.

ix.

astăzi e despre evitare

și cuvintele altora despre altcevauri

când plânge cărunt cerul pentru ei.

astăzi am un haiku pentru tine.

un haiku ce îmi răsare simplu în plămâni.

tu ești dealul pe care am tot urcat, asudând,

nerenunțând, cu iarbă moale care să îmi primească

bătăturile ca pe niște cicatrici ale creșterii.

tu ai fost briza ușoară a prieteniei

ca o șezătoare unde se poate intra și ieși oricând.

aici nu vorbim despre iubire, aici doar, din când în când,

ne-am ținut unul altuia câte o lumânare aprinsă,

puțin umedă, cât să nu ne înțepăm, dar să nici nu ne vedem

scârbos de limpede

singurătățile

întrețesute.

***

Mulțumesc!

Patinatoarea pe viaţă şi pe moarte

Toţi îşi dăduseră cu părerea, aşa cum dai din mână să-ţi faci vânt cu evantaiul într-o zi uscată de vară, cu buze crăpate de cântec şi vorbe târziu în noapte cu prietenii. Toţi au certat-o pentru inima ei nărăvaşă, de nedomesticit. Toţi au implorat-o să nu alunece peste Pojghiţa Morţii. Toţi au invitat-o să se iubească şi aşa, învinsă, vie pe jumătate, ca un vis avortat în luna a cincea. Fiecare avea un cuvânt de spus.

Dar ea era Patinatoarea. Nu mai era femeie - fusese prea arsă de soare ca să se mai numească sexul frumos. Nu se considera nici victimă, nu chiar - se luptase cu prea multe furtuni ca să se mai numească “sexul slab”. Şi parcă nici învingătoare nu fusese niciodată - prea semănau lacrimile cerului cu fulgii mici de zăpadă din ochii ei înseraţi aşa de tânără.

Ea era Patinatoarea. În anotimpul ăsta al morţii, singurul lucru care o ţinea în viaţă rămânea dansul cu gheaţa, sărutul furat de pe buzele câte unui nor după care se ascundea soarele, picioarele uituce care se despărţeau definitiv de condiţia umană şi zburau ... zburau orizontal ... zburau o coreografie a raiului personal în construcţie.

Dacă nu mai era Patinatoarea, nimic nu mai era.

*

Inima ei sălbatică a evadat din captivitate pe marea fără scrupule, ridată de valuri îngheţate. Inima ei sălbatică a dus-o pe culmile nemişcate ale vieţii. Urma un surf de neînchipuit peste kilometri de necunoscut învelit în sticlă subţire; picioarele ei se înfiorau sub greutatea mizei. Sus, jos, era un fel de pungilism între delicateţea fiinţei şi furia unei naturi stupefiate.

Trebuia să ajungă pe celălalt mal. Nu mai vedea cale de întors - crivăţul îi ştersese paşii. Patinatoarea domnea peste frig.

*

Fetiţa tupeistă tuseşte.

O dată. De două ori. Marea i se cutremură sub tălpile dintr-o dată timide. Cine se crede petala asta de nimic parfumat cu rahat de caşalot, să o sfideze pe mama ceaţă care i-a poruncit cândva să nu existe prea mult, să nu cânte prea tare, să nu râdă prea cu poftă ... şi niciodată, dar niciodată să nu îndrăznească să creadă că are strop de echilibru în corpul ăla scârbos din carne şi sânge?

Pielea protestează, plămânii i se încruntă. Stânci negre o însoţesc ca o ameninţare pe drumul său alb. Pe drumul său care, sub umbra trecutul, pare gri, nici stâncile parcă nu se mai simt atât de negre. Se nuanţează matematica iubirii în muşchii ei contractaţi. Războiul interior e pe sfârşite şi parcă totul îi explodează în ochi: răbdarea, trădarea, gândirea şi dezamăgirea, amăgirea şi răzgândirea. Jonglează cu viaţa ei şi a copilului cu ochii-nchişi din pântecul ei ca şi cum pulsurile lor ar fi nişte mingi, marea o loterie ... Patinajul împreună, arta de a îşi câştiga titlul de Om.

*

Oare cum îndrăzneşte? Se joacă. Îi trage clapa frigului, dar ulciorul nu merge de zece ori la apă, mai ales când ulcioru-i gol demult, apa - vrăjitoarea cea rea ce vrea să te înghită, iar graniţa dintre Patinatoare şi vrăjitoare - o pojghiţă subţire de speranţă sub greutatea patinelor şi bocancilor şi pântecului şi fătului şi trecutului uzat şi viitorului duşman.

Graniţa se crapă scrâşnind din dinţii valuri de gheaţă. Patinatoarea se ţine cu două degete şi-o unghie ruptă de vârful unei stânci cu rânjet de pescăruş mort la datorie. Strigătele îngrozite ale prietenilor s-au pierdut demult în urmă, ecourile lor se eschivează, în urechi ea mai aude numai amintirea unei scoici de astă vară.

Astă vară când iubea şi dansa şi trăia, chiar fără să fie Patinatoarea. Astă vară când, dacă Iubire nu era, nimic nu era; dar în clipa asta de Patinaj pe viaţă şi pe moarte, nu mai contează nimic altceva decât gleznele sucite care încă îşi găsesc graţia şi echilibrul îndoit, îndoliat, îndurerat - care încă este o specie de echilibru ...

Unghiile se rup şi timpul trece. Ochii plâng şi călăul vânt îi usucă. Ridurile mării o ceartă în continuare pe biata patinatoare. Mediocră, patinează mărunt ca să supravieţuiască-n continuare, fără picioare - un destin prost gândit, slab tipărit la maşina de scris a copilăriei sale de muritoare.

Dacă Iubire nu este, nimic nu este, dar ea deja este un nimic conturat de pantofii care alunecă pe gheaţa înnodată, încovoiată, nemaicălcată. Niciun patinator n-a mai fost atât de nebun. Nicio regină atât de copilă.

*

Copila luptă cu distanţa măsurată-n litri de cer şi greutatea măsurată-n miligrame de gheaţă care, la tot pasul, se crapă sub visele ei, sub fostele iubiri, sub cuvântul cu P de care nu e demnă şi poate n-a fost niciodată - acum p de la prea puţin.

Smulge o stalactită de gheaţă şi şi-o înfige în pântec. Sângerează albastru şi curge toată umanitatea din ea. Hotărâtă să parcurgă întregul drum ca la carte, îşi mărunţeşte şi trupul, şi sufletul.


Orfană de lumina care s-ar fi putut naşte din ea, sclava pojghiţei de gheaţă patinează până la celălalt mal al mării. Oamenii o aclamă, dar nimeni nu ştie .... că pentru a supravieţui ca patinatoare mediocră, responsabilă, copila a renunţat la ultima fărâmă de Om din ea. Astăzi este artista desăvârşită, dar mai lipsită de lumină ca niciodată.

Şi, deşi patinatoarea s-a domesticit şi şi-a înţepat timpanele cu frig şi cu ceaţă ca să nu audă, de fapt ...

unde lumina nu este, nimic nu este.



De atunci are un gol în piept care doare - destul de larg să încapă în el medalia de supravieţuitoare

dar cel care supravieţuieşte, nu întotdeauna Trăieşte.





















21 mai 2015

poezie decupată

are în piept doar o insulă
şi un vapor




valurile mării i-au spălat iubirea
ca pe un castel de nisip





şi firimiturile de hârtie
care îi curg pe obraji

sunt sicriele literelor
pe care nimeni
nu le mai pomeneşte





şi orizontul
şi stânca
şi pescăruşii

rupţi toţi din stomacul său
şi din şoldurile sale
şi din umerii săi neatinşi

se dăruiesc vântului
cerului pustiu





omul decupat
şi-a golit ochii

îi curg metafore
în loc de lacrimi




cărări bătătorite
pe fund de ocean

îi reflectă

secretul

umbra secretului

soarele palid din umbra secretului






valiza plină






inima extirpată







viaţa care curge
din ocean în izvor



pierdere
de timp

câştig
de amintiri

monede ieşite din uz
căzute în baltă

şi omul decupat
acum sute de ani

încă aşteaptă

să se usuce
oceanul

să găsească
banul







cu omul decupat
să nu porţi niciodată
un dialog

te va lua de sus

te va arunca
peste coloana vertebrală
deşirată din schelet
ca dintr-un ghem
de oboseală

şi te va purta în vocea lui
şi în mâinile lui
şi în picioarele lui
şi în moartea lui

îţi va uita numele
şi te va şterge şi pe tine
odată cu el
ca pe un castel de nisip
clătit
în spuma valurilor turbate

Piscina

faci sărituri de la trambulină
în poezia
cu apă adusă din marea neagră
în cerul gurii
şi mă priveşti cu ochii tăi, ăia
prea plini de metaforă ca să mai încap şi eu în albul lor
înnorat printre rânduri, subtilităţi de fonetică
licenţiată poetic
pe care aproape nimeni n-are timp să le mai citească.

te scufunzi
în repetiţii şi litere, fără avertisment,
fără tub de oxigen,
mă tragi de vârfurile degetelor mari de la picioare
şi îmi pierd
echilibrul pe bârna realităţii,
de dragul tău, vis sărat
cu lacrimi degresate!

arta
este mai importantă pentru tine
decât viaţa care abia mai fumegă slab
în craterul tău de corp
uitat.
înoţi
din pasiune pentru febra musculară, nu ca să te ţii la suprafaţă.
respiri ca să se audă
curajul plămânilor tăi de a sfida aerul

şi mă simt trădată
de rimele pe care le porţi drept costum de baie
pe frigul ăsta din mine
când îmi spui că în zăpadă se înoată ca într-o poezie cu miezul zemos,
nu se dă jos de pe maşini cu lopata, cu nodul gordian în gât şi
fără mânuşi -

şi nu, dulceaţă, nu pun punct
dupa capodopera ta
dedicată mie