într-un loc unde pot, în sfârşit, să îţi rostesc numele,
îmi mânjesc dinţii de cerneala pe care ai turnat-o în
povestea mea
din inima ta călimară, care a acceptat modestia lecturii
numai până
când a învăţat să scrie -
şi de atunci, m-ai scris ca să ai ce rescrie:
m-ai decupat în notiţe şi ai subliniat cu marker
fosforescent
părţi din mine care îşi dăduseră deja ultima suflare.
m-ai scris în detaliu pe pereţi de măcelărie.
m-ai schiţat ca pe o reţetă de
cum-se-trăieşte-corect-în-trei-paşi
pe vitraliile catedralei din mine, în care încă nu eram
sigură dacă te pot invita.
uneori, mi-ai scris iubire solară direct pe retină,
să nu îmi mai uit niciodată propria inimă prin vreun
buzunar
de la vreo jachetă care nu îmi mai vine, căci nu îmi mai
e demult
atâtdefrig.
în locul ăsta unde îmi încape vocea - pentru că ecoul
ameninţărilor tale
s-a aproape-şters cu o cârpă puţin umedă de empatie,
iar regulile casei
spun să nu intrăm încălţaţi nici măcar pe hol - aici încep
să scot ploaia din mine ca pe un blestem, ca pe un
sâmbure de uitare
cu care m-am înecat când tu erai prea ocupat să fugi
de felul palid-orbitor în care te reflectam.
în locul ăsta unde pot rosti
şi îi pot da vocii mele orice chip,
aleg să poposesc în pridvorul unei întrebări
care mă va conduce spre miezul de iubire lunară din mine.
