Un corp cu toate ușile încuiate

 

Într-un corp cu toate uşile încuiate,

în alertă

de singurătate,

are loc durerea să ricoşeze 

de pereţii din carne,

are ecou paranoia

când o hrăneşte la sân mama linişte.

Ferestrele se încordează 

în poziţie de drepţi

dar tot se face curent,

tot se albesc

părul şi copacii dezgoliţi,

tot acelaşi e refrenul 

la care se întoarce inima

indiferent cât de profund

ai avut noroc să respiri de data asta.

 

distress

mă încordez ca un arc.

anii săgeţi trec prin 

mine, mărul necopt. 

mă lasă cu muguri de otravă

în măruntaie, unde tu

o singură dată în viaţă

mi-ai înflorit

şi cu nimic mai ferm

decât petalele tale

de fier vopsit

mi-ai străpuns carnea

dinăuntru,

să îţi faci loc.

Ruminaţie

Între foşnetul frunzelor arămii

şi-amarul nopţilor când mă gândesc că ai putea veni

să mă salvezi din nispul mişcător al umbrelor în care m-ai aruncat,

pe frontul emoţiilor, să fii din nou soldat,

eu nu mai ştiu unde sunt cu adevărat.

Îmi amintesc, gândesc, deznod, implor,

visez, creez, blasfemez, înnod

amintiri şi le trimit bărci de hârtie pe fluviul Viitor

dar nu ajung la mal, nu mai ajung niciodată la mal

cât stau şi sper şi te aştept pe tine în larg ...

În largul meu nu sunt, ci muritor,

în largul timpului e înfiorător cu cât talent uit să înot.

Îmi spun singură poveşti despre fenicşi şi cenuşa lor şi ignor cu dor arzător

apa ce-ţi izvorăşte din tăciunii ochilor -

eu nu mai am acasă de foc în oglinda lor.

Şi dacă aş fi? Dacă ai păţi? Dacă m-ai auzi?

Dacă pe veci aş adormi? Dacă tu te-ai trezi?

Întrebări, întrebări ţes ca şi cum nu aş şti,

păianjen blestemat de înţelepciunea din mine

să rămână veşnic neom pentru tine.

Dar sângele sângele sângele sângele

niciodată albastru, niciodată destul nu curge

sângele sângele sângele sângele

singurul dar pe care izvorul din tine

din ugerul mării ce am fost, îl mai poate mulge

şi îmi ţipă răguşeala în gâtlej: cine?

Cine să îmi suporte zborul şi flirtul cu luna

mai bine decât tine?

Îmi amintesc, gândesc, deznod, implor,

visez, creez, blasfemez, înnod

amintiri şi le trimit bărci de hârtie pe fluviul Viitor

dar nu ajung la mal, nu mai ajung niciodată la mal

cât stau şi sper şi te aştept pe tine în larg ...

Că mi-ai fost mamă, tată, dată, sonată,

vişinată, viaţă secată, lozincă strigată,

transparenţă  mată, osândă conştiincios executată,

iubire ratată ...

Şi dacă aş fi? Dacă ai păţi? Dacă m-ai auzi?

Dacă pe veci aş adormi? Dacă tu te-ai trezi?

Întrebări, întrebări ţes ca şi cum nu aş şti,

păianjen blestemat de înţelepciunea din mine

să rămână veşnic neom pentru tine.

Între foşnetul frunzelor arămii

şi-amarul nopţilor când mă gândesc că ai putea veni ...

la mila ei

ea.

statuia libertăţii din sufletul meu
de care sunt legată cu lanţuri de oţel.
străluceşte în soarele meu
ca marmura mult prea lustruită.
străluceşte atât de tare, încât ar orbi şi orbii.
prea ocupată cu lumina, ea
mă învăluie în umbră
ca mama vitregă care îi citeşte fiicei la culcare
poveşti de groază.

ea
este ileana cosânzeana
care într-o bună zi s-a gândit
să spargă o bancă de vise în sufletul meu.
a împuşcat vreo doi paznici
şi nici măcar nu a avut nevoie
să poarte mască.

nu, eu eram intrusa. eu, cu creditul meu
până la nori şi puţin mai sus
şi adevărul ascuns în sân
ca scuipatul unei superstiţioase
care oricum nu a adus niciodată noroc
suficient.
eu oricum veneam aici să cerşesc, nu să depun
amintiri frumoase
cadou în contul altcuiva
şi nici să retrag
un zâmbet din contul cuiva drag

eu nu am nicio împuternicire.

*

ea
nici măcar nu a zis mâinile sus!
sau daţi-mi o mie una de nopţi cu lună plină
dacă ţineţi la viaţă! nicidecum.
ea niciodată nu mi-a pronunţat numele adevărat.
n-avea nicio treabă cu actele mele
sau motivul şi durata vizitei
în al nouălea cer.
sigur ar râde în hohote dacă i-aş mărturisi, timidă,
că am intrat prin efracţie în asfaltul
ţării minunilor din sufletul ei -
eu, sinceră şi julită.

tăcerea îmi bubuie în urechi
mai tare
decât dacă cineva ar strânge tot praful de puşcă din lume
şi ar face foc de artificii în corpul meu.

*

doamne, nimic nu doare mai rău
decât cuvintele incolore.

cuvintele astea neutre.
elveţia limbii române
când eu ţin morţiş
să semnez un tratat de alianţă.
cu ea.
negru pe alb.
scris în cuvinte atât de prietenoase
încât să vomite îngerii pe la colţ de stradă
în sufletele noastre -

poate aşa aş uita
că înăuntrul meu mărşaluieste o armată întreagă
de sentimente
în stare de ebrietate, care altfel ar trage la întâmplare
doar să plătească cineva pentru nedreptatea asta!

vreau să scriu poezie de foc

şi, doamne, cât mă dor
cuvintele astea neutre ale ei
ca bricegele, cu lame ascunse
care nu se ştie niciodată
când şi de unde îmi răsar
pe cerul unui organ vital.

îi ascult discursul pastelat
în timp ce în corpul meu
artificiile nu mai încetează

şi mă îngrozesc
la gândul
că încă nu sunt
suficient de
surdă.

*

ea străluceşte, străluceşte cât o ţin plămânii
şi mie îmi este frig, atât de frig
aici, în umbră.

eu nu îmi permit să strig mâinile sus!
că doar mă dau drept om milos
la mila ei.

aştept cuminte să mă erodeze tăcerea

şi sper.
scriu o rugăciune în alfabetul braille.
dă, doamne, să nu devină cuvintele ei
săbii
de care nu mi se dă voie să fug.