Entropie

 

Marea a secat în mine.

Soarele deșertic stă strajă

să nu găsesc mai mult 

de-o picătură pe cale de evaporare

în oaza niciunui zâmbet. 

Vântul vine în valuri de praf și nisip

și parcă undeva pe cerul gurii mele

zeitățile oceanului devin muritoare

nu de sete, ci pentru că au început să creadă 

că apa nu a fost niciodată 

decât un mit.

şi vom inventa o limbă nouă

luna îşi ţese pânza de linişte

în inima mea ghiftuită

şi ştiu că eşti aici, ca aerul;

miroşi a ploaie

în ochii mei de secetă.

ai culoarea împăcării

în inima mea ca o furtună de nisip.

aici e noapte.

o noapte sfântă.

noapte sfântă a cărei cheie sol s-a pierdut.

de aici începem un drum fără cuvinte.

un drum pe urmele unei poezii

care aşteaptă dinainte de timp

în pântecul meu - aşteaptă vocea ta

ca o îmbrăţişare, vocea ta dulce-acrişoară

în nările mele înfundate cu cenuşă şi cu trecut.

cactusul şi ploaia

unul plânge lacrimi de bucurie
o dată pe an, lacrimi
născute din flori de dor;
cealaltă râde picături în sus,
picături de ironie
şi iubire scumpă, vândută cu picătura.

numai unul îl iubeşte pe celălalt
cât iubeşte pământul
un ocean care a secat
aproape intenţionat -
cactusul se dăruieşte
până la sevă.

ploaia intuieşte
că între pereţii de verde ai cactusului
are oricând un cămin,
un sac amniotic din linişte şi lumină
unde se poate adăposti pentru mult timp
de vântul uscat şi de nisip.

iar în anotimpul schimbării,
când nimic nu mai are sens
şi totul este un nimic senin,
cactusul încă mai cântă
o romanţă mută
despre ploaie,
cu vocea ploii

pentru că El a fost
singurul care a cunoscut
cu adevărat
Ploaia
până în sufletul ei
ud de viaţă.

ziua de aşteptare

ziua de aşteptare
învelită într-o mână de îngheţată topită:
se chirceşte un deşert în interiorul meu
ca un fetus care a crescut mai mare decât uterul mamei natură
şi marea asta parcă ţese
valuri numai din sare
pe spatele meu asediat de soare
şi de dor călător înăuntrul şi în afara speranţei.

ziua de aşteptare
jucând baba oarba, legată la ochi
cu un prosop gros de îndoială,
aceste 86400 de amintiri, dintre care multe
cu bucurie uitate, câteva cu uimire
cântate.

într-o armură de carton, astăzi
mă aventurez în ceaţa a ceea ce mi-am scris în sânge
cu mâini tremurânde când părinţii nu erau atenţi:
o creştere împreună, un soldat în ţara optimismului
care a rămas fără cârpe albe
căci şi le-a murdărit intenţionat pe toate
cu suc de portocală şi vis,
iar acum nu poate, nu vrea, nu mai are voie
să abandoneze.

goblen

ma cos pe mine din ata colorata:

ma innod si deznod pentru tine
fiindca propriul suflet mi s-a ieftinit
prea mult pentru asa efort
si pentru ca iubirea mi-a ruginit
incat eu pot doar sa
ma expun pe etamina

in timp ce un cantec plange pentru mine
fiindca eu nu am voie

dansez cu acul
si cu ochii uscati
care au uitat sa te intrebe
daca tu chiar esti de acord
sa-mi fii mare in desertul asta.

ma cos pe mine din ata colorata
si-mi tremura mana un pic
cand te privesc si observ
ca maine s-a facut azi
mai repede decat ma asteptam

dar tu ma vezi, ma vezi cu adevarat

desi uneori nu sunt decat o floare
iar alteori ma prefac intr-un cactus
sa nu te supar.

ma inramez singura in bratele tale

si poate, intr-o zi, nu-mi va parea
o indrazneala prea mare

sa-mi tes un singur fir de ata
din sufletele noastre colorate

si nici un sacrificiu enorm
sa te pastrez doar in mine,
fotografie descusuta a trecutului.