am inselat distanta
juma’ de an mergand spre infinit
cu tine
si cu umbra ta, cu urma pasilor tai sub talpile mele, cu inima mea de cenusa si ochii tai de sfant
iar tu m-ai mintit
ca exista si cuvinte adevarate,
cuvinte ca ale tale
cuvinte pentru mine:
fara silabe accentuate la misto, fara martiriu, fara turnuri babel, intrebari pure si uneori cate o
imbratisare fara amprente
dar uite, si noi jucam
ca d-aia suntem oameni
si d-aia nu am crescut
sa fim flori libere de soare, de fotosinteza, de ploi ori gradinari.
eu m-am facut fenix
cand m-ai luat cu frumosu’
si nici prin cap nu mi-a trecut
ca aveam dreptate
uneori sa tremur, sa mor putin cate putin
desi imi ofereai atat de ispititor
viata.
eu, ca proasta:
m-am facut fenix
desi stian ca fenicsii migreaza
si poate nu mai au voie
sa se intoarca, cel putin nu inainte
de a se mistui
si chiar stiam, fir-ar sa fie, ca povestea mea
e sa ma imprumut si sa uit
cum sa ma mai cer inapoi pe mine, pe mine asta care-s mai mult
decat o gramada de cenusa intre paginile unei carti de basme
si ca tu ... tu trebuia sa fii doar
cel care-mi spune sa am incredere
si in acelasi timp ma incuie, arunca cheile intr-o gaura neagra, radem impreuna si glumim
ca, ia te uita, nu locuim intr-o lume de hartie
desi zambetul meu a devenit mai subtire decat o suvita de celuloza
si tu nici nu ma mai vezi
pe mine cu lacrimile mele din praf stelar
prea speriate ca
daca nu-mi platesc datoriile catre distanta dintre noi
s-ar putea
sa-ti murdareasca fata
iar tu taci si dai aprobator din cap
fiindca, nu-i asa? sunt fata cuminte
si daca n-am spus de la inceput
ca s-ar putea sa ma pierd undeva intre cutele fetei tale de masa,
nu merit sa iti cer
ceea ce nu-mi mai apartine.
