pântec de copilă iubită cu ochii închişi

poveştile nespuse ...

zilele purtau pantofii mamei lună.
credeau că pot merge drepte pe vârfurile mareelor.
apoi şi-au julit genunchii
şi au început să creadă că se vor îneca mortal într-o singură lacrimă.
au suspinat atât de mult încât nu-şi mai dădeau seama
că gâfâie, inspiră ianuarie şi expiră iunie, inspiră august şi expiră
noiembrie ...
mă infectez cu virusul timp de la praful stelar
pe care nu l-au şters de pe bibliotecă
pentru că nu le venea să creadă prin ce călătorii cosmice au
trecut ...

poveştile din pântecul meu ...

alergau lunile
şi făceau muzică prea grăbită pentru melodie
cu tălpile lor care parcă dureau de fiecare dată mai mult,
cu pantofii lor care parcă de fiecare dată fereau mai bine
de zgârieturi. alergau anotimpurile
în ochii mei - primăvara, un ghiocel care şi-a plătit curajul cu viaţa.
adolescenţa cerului, acneea soarelui, învăţarea bolnavă, incurabilă a
tânărului care iubeşte pe altul până se arde. vara,
un trandafir al cărui miros
îţi dă amnezie, căci valorează mai mult decât toate săruturile
dintre spini şi degete. toamna
cu tabloul ei pictat cu păcat
şi mărul nerăbdător să fie savurat, care mi s-a aruncat sinucigaş în cap
şi cu care n-am ştiut ce să fac. iarna arcaşă şi săgeţile sale din cristal
care m-au nimerit în miezul meu de lumină
şi încep să-mi amintesc că sunt altcineva.

poveşti nespuse în pântecul meu şi mâna ta ...

s-au luat toţi la întrecere
în plămânii mei care tocmai fluturau un steag alb.
tropăie pe gazonul inimii mele.
dintr-o dată, vine arbitru anul cărunt -
ne aşează în cerc, ne sărută pe frunte ...
“iată cât de departe aţi ajuns!
şi cât de aproape ar fi trebuit să fiţi!”
ne laudă pentru un paradox.
eu şi zilele, tu şi lunile, noi şi anul.
când îmi învăţ ochii să se plimbe,
văd
drumul lung şi picioarele ce grăiesc

poveşti din pântecul meu
care pot fi spuse
- chiar dacă nu în pas alergător -
şi mâna ta care mă mângâie
exact în miezul întunericului din lumina mea,
chiar dacă nu ştii ce se află acolo,
chiar dacă s-ar putea să nu auzi niciodată
naivitatea şi disperarea şi frumuseţea
din poveştile noastre nespuse de mine.

nu dai titlu unui desen de copil

trǎiesc printre feţe, mǎşti
care se uitǎ în jos la mine.

unele mai nereuşite, de bau-bau:
când le vǎd îmi vine sǎ fug
din mine însǎmi,
sǎ alunec încet, nevǎzutǎ,
de pe marginea universului.

altele sunt fǎcute de adevǎraţi artişti:
sunt cele care îmi fac existenţa
mai dulce, mai armonioasǎ.
sunt oamenii alǎturi de care
mǎ simt de mǎtase
de parcǎ într-o viaţǎ anterioarǎ
aş fi fost o aripǎ.
de parcǎ acum aş fi
un fel de aproape-zbor.

se uitǎ în jos la mine şi nu mǎ vǎd.

*

uite, mamǎ,
mi-au crescut sâni!

dar fetiţa mea,
mai existǎ pere necoapte

şi luminǎ artificialǎ
care face noaptea
sǎ parǎ zi.

hai mai bine sǎ te învǎţ
sǎ te dai singurǎ
în leagǎn.

*

bǎrbate, uitǎ-te la mine -
te iubesc!

dar copil drag,
eu cunosc la zâmbete
iar tu eşti prea proaspǎtǎ,
prea neprihǎnitǎ

ca un zumzet de bucurii
care mi se zbate o clipǎ sub piele
lǎsându-mǎ vesel şi neatins.

hai mai bine
sǎ ne jucǎm
de-a v-aţi ascunselea.

*

trǎiesc printre feţe, mǎşti
la care mǎ uit în sus.

nu conteazǎ, îngeri sau diavoli.
unii m-au ucis cu câte un cuvânt ascuţit, neşlefuit
iar alţii m-au uns cu rouǎ din rai
şi mi-au dat voie sǎ cred cǎ aş putea învǎţa sǎ zbor.
diavoli sau îngeri, tot aia.

la toţi mǎ uit la fel.
de parcǎ ar fi oceane de fiinţare
în timp ce eu sunt o pǎpuşǎ de vatǎ.
pentru toţi îmi ridic privirea

şi nu mai am timp de cei
care mǎ privesc pe mine de jos în sus
şi mǎ vǎd. mǎ vǎd aşa cum sunt eu,
o aripǎ cǎreia îi este fricǎ sǎ zboare
fǎrǎ o a doua aripǎ, o aripǎ care sǎ aparţinǎ
cuiva din cei de sus.

pe cei care îmi spun “da, hai
sǎ ne punem zborurile împreunǎ”
îi privesc rareori. îi privesc numai în jos
şi nu îi vǎd niciodatǎ.