jurnalul unei căpşuni verzi

dragă căpşună roşie,



vreau să îţi spun o poveste
pe care ai uitat-o.
sau poate că tu n-ai ştiut-o niciodată ...


o pagină de jurnal despre primăvară
şi ghiocei care râd până ucid zăpada,
râd pâna uită să plângă, să respire, să fie ghiocei;
se ofilesc de prea multă iubire
pentru caninii luminoşi ai soarelui.


eu nu m-am copt. bucătarul nu mă iubeşte.
nici lumânările modelate atent
în forme de cifre pentru aniversarea cuiva drag.


oare ştii ce înseamnă pentru mine
să cresc în aceeaşi tufă cu tine?


mi se face pielea de găină
sub ochi, unde te-am văzut şi prea te-am văzut şi te-am prevăzut
în timp ce tu mă ştergeai cu guma din cartea bucuriei
fără să-ţi dai seama, făra să vrei, fără să-mi recunoşti
verdele.


mă gâdilă vântul, îmi biciuie pe frunte
un sărut de om mare
şi trece adult mai departe.




cu prea multă sinceritate,
căpşuna verde



p.s. spune-mi, chiar este atât de bine să fii coaptă?
cum decurge o zi din viaţa ta? încă te mai împaci cu soarele?
chiar speri, de fiecare dată când întinde grădinarul mâna spre tine,
că de data asta te va culege?








2013, 8 ianuarie - 18 octombrie

oul sau găina, omul sau oglinda, gelozie sau creştere exponenţială, eu şi tu

eu în piramida mea din cuarţ roz
mă transform.
fac exerciţii de respiraţie
şi repetiţii de zbor
până îmi va năpârli sufletul;
abia atunci voi considera
întregul din mine
cu adevărat întreg.

tu în cubul tău din sticlă
ciobit, zgâriat -
inventezi sfere!
zbori înainte de a-ţi fi înmugurit aripile.
îţi rămâne mică pielea
pe drum
şi te laşi vulnerabilă în voia vântului
celui mai jucăuş din tine
şi te traduci într-o limbă
pe care o creezi în timp ce scrii
şi, culmea, omul de rând te înţelege
oricum.

cum vrei
să nu mă fac balon de săpun?
eu mă umflu de lumină, dar
singura poveste pe care o ştiu
este lovirea de peretele rigid al universului

şi mă frâng.

cât despre lumina pe care am crescut-o
în pântecul meu fragil ca o idee prea îndrăzneaţă …
sigur era a ta?

oare chiar tu ai inventat sfera
sau pur şi simplu, ai avut curajul să te deschizi
când nu eram atentă
şi te-ai văzut prin ochii mei?

o altă soluţie

lasă.

lasă toamna să fie pictoriţă
mai talentată decât mine
fără acuarelele mele scumpe,
cumpărate cu sudoarea sufletului
din atelierul artistic al cerului.

lasă frunzele moarte
să fie moarte.

ascultă murmurul norilor
înrăiţi pe faţa ridată a lui noiembrie.

lasă iarba să se usuce,
alt galben decât al soarelui.

lasă soarele să fie al lui dumnezeu
şi lasă lumina mea să fie lumina mea
de lumânare parfumată ce sunt.

lasă anotimpurile să treacă.
usucă-te când nu ai apă.
fă-te tu zăpadă!

stă în firea lucrurilor

şi îmi stă în fie

să ofilesc ca o floare
şi să înmuguresc ca o floare
când vântul dorului îmi arde buzele
şi parcă înăuntrul meu
sunt mai mult iulie

şi nu vreau furtuni. nu vreau frunze pictate de o toamnă
pe care, zic eu, n-ar fi trebuit să o cunosc.
nu vreau frunze moarte pe aleile mele
şi este sub demnitatea mea să mătur
îmbrăcată subţire şi tremurând de frig, târziu
în pântecul neprimitor al lui noiembrie,
când singurul meu păcat e că la douăzeci şi trei de ani, încă
îl iubesc pe moş crăciun.

aşa că, după multe retuşuri şi poezii care mi se usucă-n gât,
îmi dau voie să o spun cu glas tare:

frunzele moarte sunt frunze moarte.
eu îl iubesc pe moş crăciun.
toamna cea severă pictează
uneori mai mult, mai fin şi mai uşor decât mine.

l a s ă .

melodia geloasǎ a tǎcerii

ştii cum e

sǎ desenezi
cel mai viu desen
pe care l-ai desenat
vreodatǎ

cu un creion fǎrǎ vârf?

*

dansam
într-o piesǎ de teatru mut

un dialog
la persoana a treia

dar numai tu erai de faţǎ
şi nu toţi spectatorii
din sala mare a albului ochilor mei
gustǎ asemenea subtilitǎţi.

*

am ţipat
dupǎ tine

pânǎ mi-a rǎguşit
umbra,

dar ţipǎtul
s-a nǎscut mort
din pântecul murdar
al vocii mele.

*

personajul absent
era tot farmecul poveştii mele
cu final tragic
numai pentru publicul rafinat

dar când personajul absent
îşi face intrarea, este botezat
şi capǎtǎ o înfǎţişare -
atunci înţelege şi Copilul
cel mai mic
şi cel mai îndrǎgostit

ce se petrece
cu adevǎrat.

*

dacǎ e doar o piesǎ de teatru
şi de fapt nu moare nimeni,
de ce miroase amar?

dacǎ e doar un desen
zgâriat pe hârtie
cu un creion fǎrǎ vârf,
de ce mǎ smulge din mine însǎmi
cu atâta ascuţime?

nespus

eşti nespus, i-am reproşat.
eşti mută, mi-a răspuns.
atunci învaţă-mă să vorbesc! am rugat-o.
învaţă singură să te rogi, m-a provocat.
am învelit-o în aripile mele
şi ea m-a târât prin noroi.
zboară alături de mine! mi-am găsit în sfârşit vocea,
dar era prea târziu, căci aripile mele
deveniseră hârtie ruptă, mânjită
pe când ea ... ea era lumina.
îşi luase zborul demult, crescuse mare, nespus
de mare, mai mare decât valurile, mai mare
decât o pot iubi eu.
străluceşte pe cer în fiecare zi
şi niciodată pentru mine.
orbeşte-mă! m-am sacrificat eu.
priveşte-mă cum răsar! m-a batjocorit ea.

repetiţie generală

o parte din drum a fost plimbare.
nu ştiam de ce am plecat de acasă,
nici unde ar fi trebuit să ajung
şi nici măcar că merg nu ştiam;
simţeam doar muşchii entuziasmaţi.
vedeam picioarele, geloase,
jucând dame pe asfaltul fierbinte.
umbrele copacilor dansau cu soarele
valsul vântului
şi foşnetul lor avea gustul ăla copt de toamnă
dulce cu o picătură de moarte.
eram copil şi aveam tot timpul din lume
să alerg, să mă întind pe iarbă,
să întind mâna după fluturi
pe care nu aveam curajul de a îi prinde,
să cad, să mă bucur, să mă julesc, să cânt.
trăiam în miniatură,
o imitaţie de diamant
care îmi lumina perfect inima
şi îmi tăia fără greş elanul.

dar iata că acum merg cu capul sus.
sufletul îmi gâfâie sub greutatea paşilor.
am uitat cum e să fie zi
şi am purtat de prea mult timp
numai zdrenţe din zăpadă.
suport zgomotul enervant al întunericului
pentru că acum ştiu încotro mă îndrept,
locul acela în care numai eu mă potrivesc,
decupată dintre oamenii dragi mie
şi îmbinată ca ultima piesă într-un puzzle.
parcă sunt un munte mişcător care-şi vede
înălţimea propriului pisc
şi eroziunea propriilor roci.
acum nu mai e de glumă: jocul ăsta de dame
se dansează între adevăr şi bătăile inimii mele.
aerul se răreşte. cine pierde acum,
poate muri
în deşertul ăsta expus ca o piesă de artă demodată
pe pânza pământului.
am parcurs mii de kilometri în picioarele goale
şi, iată, mă mai aşteaptă sute
de ani lumină.

ştiu că atunci,
când mi se certau pleoapele între ele
că mi-era somn de semiluna
care-mi fura dragul meu soare
pentru câteva ore
şi mirosea a toamnă mai mult decât aveam eu poftă,
mi-a fost greu;
dar, doamne, cât mă bucur
că am avut şansa să mă plimb
prin acest labirint ca o pastila amară
înainte de a mă grăbi
în pas alergător, pas întrebător, pas real
spre ieşire.

frienemy

s-a rupt o bucatǎ din cer

fǎrâmicioasǎ
ca pâinea de slabǎ calitate
a doua zi dupǎ
fabricare, iubire şi alte evenimente
care ar fi trebuit sǎ fie
sǎrbǎtorite.

tu te-ai desprins
din firimitura mea de fericire
ca scama de seninǎtate
dintr-o fâşie de ceaţǎ
protejatǎ prin lege

şi ninge, ninge în ţara inimii mele.
ai tras apa dupǎ minunea cea mai mare
care mi s-a întâmplat vreodatǎ
ca primul fulg de nea
pe vârful limbii mele
de copil speriat
care îşi permite, totuşi, sǎ mai dea dovadǎ de curaj
încǎ o datǎ.

iatǎ
cǎ, deşi mie mi se face frig de tine, tu eşti
ceva
mai catifelat decât catifeaua,
o lacrimǎ frumoasǎ care râde
din colţul ochiului meu maidanez

şi, doamne, te-ai speria şi tu
dacǎ ai şti cât te pot iubi
pentru felul nemaiauzit
în care câştigi meciul ǎsta de şah numit viaţǎ
fǎrǎ sǎ îmi dai vreodatǎ şah mat,
felul tǎu cǎlduros de a fi
ninsoare în insula secretǎ a sufletului meu
fǎrǎ sǎ îţi doreşti ca degetele sǎ îmi degere vreodatǎ pe stilou.

da, s-a rupt o bucatǎ din cer
mare cât raiul
şi eu, ca proasta, ţi-o dau ţie
de parcǎ mi-aş permite.

legea compensaţiei, abolitǎ

sunt floarea de colţ
pe care nu o culegi:

reginǎ între buruieni
dar buruianǎ între regine.

îţi cos din vrǎji strǎvechi
un şal de cer,
sǎ-ţi poarte noroc
uitarea ca un talisman.

sǎ mǎ porţi undeva
ca pe o trusǎ de prim ajutor
ca şi cum tu ai fi pǎmântul,
ca şi cum cel mai înalt munte
ţi-ar fi ţie buzunar -

eu mǎ expun
într-un luminiş,
poate într-o zi mǎ vei vedea,
poate într-o zi îţi va plǎcea
şi muzica sevei mele
vie între rocile tale
şi caldǎ între vulcanii tǎi.

stau
nemişcatǎ
şi îţi aştept briza
ca pe o zi de sǎrbǎtoare -

sǎ uit amarul toamnei,
ce iarnǎ grea ducem între noi
ca un rǎzboi rece
şi cât de banal aş muri
dacǎ nu aş putea alege
sǎ te iubesc. sǎ înfloresc în faţa ta
când toate celelalte flori
se usucǎ.

la mila ei

ea.

statuia libertăţii din sufletul meu
de care sunt legată cu lanţuri de oţel.
străluceşte în soarele meu
ca marmura mult prea lustruită.
străluceşte atât de tare, încât ar orbi şi orbii.
prea ocupată cu lumina, ea
mă învăluie în umbră
ca mama vitregă care îi citeşte fiicei la culcare
poveşti de groază.

ea
este ileana cosânzeana
care într-o bună zi s-a gândit
să spargă o bancă de vise în sufletul meu.
a împuşcat vreo doi paznici
şi nici măcar nu a avut nevoie
să poarte mască.

nu, eu eram intrusa. eu, cu creditul meu
până la nori şi puţin mai sus
şi adevărul ascuns în sân
ca scuipatul unei superstiţioase
care oricum nu a adus niciodată noroc
suficient.
eu oricum veneam aici să cerşesc, nu să depun
amintiri frumoase
cadou în contul altcuiva
şi nici să retrag
un zâmbet din contul cuiva drag

eu nu am nicio împuternicire.

*

ea
nici măcar nu a zis mâinile sus!
sau daţi-mi o mie una de nopţi cu lună plină
dacă ţineţi la viaţă! nicidecum.
ea niciodată nu mi-a pronunţat numele adevărat.
n-avea nicio treabă cu actele mele
sau motivul şi durata vizitei
în al nouălea cer.
sigur ar râde în hohote dacă i-aş mărturisi, timidă,
că am intrat prin efracţie în asfaltul
ţării minunilor din sufletul ei -
eu, sinceră şi julită.

tăcerea îmi bubuie în urechi
mai tare
decât dacă cineva ar strânge tot praful de puşcă din lume
şi ar face foc de artificii în corpul meu.

*

doamne, nimic nu doare mai rău
decât cuvintele incolore.

cuvintele astea neutre.
elveţia limbii române
când eu ţin morţiş
să semnez un tratat de alianţă.
cu ea.
negru pe alb.
scris în cuvinte atât de prietenoase
încât să vomite îngerii pe la colţ de stradă
în sufletele noastre -

poate aşa aş uita
că înăuntrul meu mărşaluieste o armată întreagă
de sentimente
în stare de ebrietate, care altfel ar trage la întâmplare
doar să plătească cineva pentru nedreptatea asta!

vreau să scriu poezie de foc

şi, doamne, cât mă dor
cuvintele astea neutre ale ei
ca bricegele, cu lame ascunse
care nu se ştie niciodată
când şi de unde îmi răsar
pe cerul unui organ vital.

îi ascult discursul pastelat
în timp ce în corpul meu
artificiile nu mai încetează

şi mă îngrozesc
la gândul
că încă nu sunt
suficient de
surdă.

*

ea străluceşte, străluceşte cât o ţin plămânii
şi mie îmi este frig, atât de frig
aici, în umbră.

eu nu îmi permit să strig mâinile sus!
că doar mă dau drept om milos
la mila ei.

aştept cuminte să mă erodeze tăcerea

şi sper.
scriu o rugăciune în alfabetul braille.
dă, doamne, să nu devină cuvintele ei
săbii
de care nu mi se dă voie să fug.