metaforă fractală

(poveste într-o picătură)




autor şi co-autor
umăr la umăr.

ni se hârjonesc umbrele
şi din bucuria lor
strigată în şoaptă
se naşte
un mugure de lumină.

povestim
o viaţă întreagă
într-o picătură de ploaie

călătorind

între buricul unui nor
şi momentul
sărutului cu pământul.

o clipă.

ce-i trebuie mai mult
unui om

ca să completeze spaţiile goale
din albul ochiului său
cu plinul culorii

şi să completeze culoarea
cu vulnerabilitatea
spaţiilor goale?

ce nu ti-am aratat niciodata

ma simt ca picatura de ploaie
prinsa intr-o fotografie.

cadeam incet pe barbia de asfalt a cerului
izgonita din rai
sa vin pe pamant, sa scot ce-i mai rau din oameni
in forma de umbrele.

cunoscusem un inger odata
si i-am cerut aripi imprumut
sa nu mai doara cand zbor,
sa nu ma mai rup
pana ajung lumina care nu ii trebuie nimanui
si melodia pe care nimeni nu stie ca ar putea sa o compuna.

deodata, mi s-a despicat viata
ca un copac lovit de fulger:
curgeam inca pe obrazul unui peisaj de toamna
si m-a prins fotograful.
m-a prins si nu mi-a mai dat drumul.

asa ca acum nu mai am voie sa mor
iar cei ce nu mor, nu respira.

nici nu stiu ce s-a intamplat si de ce.

eram o picatura de ploaie care nu putea sa planga
si acum sunt inchisa intr-o inchisoare de hartie lucioasa
in albumul unui amator
care nu se crede artist
si nu a plans niciodata.

ma simt ca o picatura de ploaie
prinsa intr-o fotografie proasta
intr-o zi insorita cand eu nu trebuia sa exist
si sa alunec pe barbia de asfalt a cerului.

nu mi s-a dat voie sa ma prezint si sa dau mana cu universul.