Αυτή

 ... crushed stars while they still felt like suns.

Le-a fiert sufletele în gheața unui trecut uitat

și de atunci face compot de poezie.

Το δώρο της για εσάς είναι μία νέα γλώσσα

διαφορετική απ'όλα τα πράγματα

που κάποτε οι άνθρωποι ονόμαζαν ποίηση.

Com saudade de casa și dor de ceva nenumit

care era mai bun și mai rău și de fapt nicicum

de comparat - ci neprețuit - un corazón latiendo

todavía. Crescând râuri vii στη σώμα της,

debajo de su piel de barro

donde se escondió un día al pensar que no tenía

aucun ami.

Μηδέν

Cero

a la izquierda

și-a scris cândva pe limbă

cu papile pentru amarul vieții

but she is I and I have dear, clear mirrors

showing exactly where in the soft tissue of my embodied dreams

δεν έχουμε πλέον χρόνο για να το χάσουμε

για χάρι των άλλων

για να χρησιμοποιήσουμε βολικές λέξεις

which never do us the justice of reaching our essence.

Αυτή sunt eu quand la poésie coule comme de l'eau

devenue sang dans mon présent

and I break the laws of grammar and physics just the same,

voice finally soaring into my long disavowed

warmth.

ghici cine

eu sunt păpuşa de cârpă

cu ochi lipiţi

în care citesc poezii.

da, îmi scot ochii

şi mă uit la ei

ca şi cum acum aş învăţa

să privesc, dar ştiu deja

că nu îi voi vedea niciodată

în culorile în care îi văd

alţi ochi.

eu sunt statuia de piatră

sculptată acum două mii de ani

şi cărată în spate de o armată

de mai multe ori decât există numere,

dar crăpăturile şi petele mi le poţi număra

pe degete, mă ţin tare, nu mă plec în faţa

furtunilor şi nici la dreapta soarelui

nu stau.

totul ca să nu mai fiu păpuşa de cârpă

cu faţa ruptă şi părul zgâriat

iubită până ce i s-a luat

pielea şi aruncată

în grabă

în trecut.

fotograful

clipa pierdută
pe veci
plagiată


el nu apleacă urechea
la rugăciunea lunii

dar îi capturează
fiecare lacrimă
în închisoarea lucioasă
a hârtiei fotografice


el nu se bucură de căldură
dar fură focul zeilor
pentru cei nevoiaşi


prometeu
nu ştie să respire

dar predă canto
surdomuţilor dispuşi
să privească un curcubeu
prin prisma melodiei

geodǎ umanǎ

m-am nǎscut din spuma lavei
când nu mai exista lume
ci era numai foc. focul în loc de cuvânt. focul în loc de simţuri.
copil fiind, am purtat istoria în loc de scutece, murdarǎ de trecut
cu incluziuni de iubire
carbonizatǎ
cǎci simbioza este posibilǎ numai în mijlocul pǎmântului.
florile trebuie sǎ se desprindǎ de cordonul ombilical ţesut din praf
ca sǎ poatǎ înmuguri.
da, aşa m-au scuipat munţii cândva
ca pe guma de mestecat care şi-a pierdut demult gustul
şi nici nu a ţinut nimǎnui de foame vreodatǎ.
astǎzi mǎ descopǎr. sunt cristal
aici, înfǎşuratǎ în rocǎ ordinarǎ.
eu strǎlucesc. nu mǎ sparg.
vârfurile mele orientate spre interior
doar zgârie puţin dacǎ îndrǎzneşti
sǎ îţi laşi amprenta
ca o carte deschisǎ în care nu scrie nimic
despre secolele când m-am topit şi întǎrit din mine însǎmi.
ce pǎcat cǎ dintre atâtea stele, atâţia ochi însetaţi de sens, atâtea poezii,
dintre atâtea frunze de ceai, atâta adn, atâtea scrisori trimise şi primite -
eu numai despre secolele mele ştiu sǎ citesc.
şi totuşi, sunt preţioasǎ undeva înǎuntrul meu,
acolo unde lumina reuşeşte sǎ se strecoare
ca un hoţ timid.