pe limba ploii

 

ploaia.

ne știa pe amândoi. 

pic, pic, momente

și liniștea care se simțea 

din ce în ce mai mult ca la ea

acasă între degetele mele de la picioare,

în pauza când mi-e ființa plină 

de aer proaspăt, chiar înainte să expir.

oftat de ușurare. în pieptul meu, căldura ta.

ploaia

ne-a adus împreună 

și ne-a limpezit inimile.

picături pe ferestre.

se înmuia distanța 

ca o foaie subțire de hârtie 

între noi, ploaia ne-a învățat 

cum să țesem apropiere din fire de frig.

a rămas doar singurătatea.

când plouă, vocea ta

tună în mine. aici, în cutia toracică 

de bijuterii, în care acum strâng 

bilete folosite și praf.

Fiori

 

... și mă trezesc în toiul nopții 

în viscerele întunericului

la tine acasă, îmbrățișată 

de un frig fără chip,

cu fereastra deschisă pe jumătate,

refrenul cântecului tău preferat

de dor în urechi, destul de tare

încât parcă n-ar fi un simplu gând,

și tu ai plecat.

Intersecție de adevăruri complexe și dureri

Aș vrea să am un buchet de cuvinte pentru tine
pe care să îl așez cu grijă în vaza amintirilor.
Să vadă o lume-ntreagă
că ești tu, aici, după șase ani, vibrând de viață
într-o poezie de chihlimbar ...

dar am, în schimb, prea multă durere.
Mi-s mânjite mâinile obosite și fața.
Am ceață în ochi și prea multă greutate în inimă
ca, văzându-te pe un fotoliu
gol de prea mult timp, să te pot
arăta și altora.

Azi sunt carne de tun
sub comanda unei inimi pulverizate.
Cele două mâini cu care ţi-aș fi scris și cântat
au devenit mii de tentacule
încercând să repare lumea,
să mă mai simt țesut organic
care cândva ar putea redeveni
om.

Și când mă gândesc
că sângele tău curge în mine
ca un râu care încă nu a aflat
despre secetă ...

halou lunar

 

halou lunar

în jurul meu 

liniștea

Îngheț

cât pot aștepta

cu o carte întreagă
pe vârful limbii?

Blestemată lună.

 

Ne-am luat de mână 

ca doi copii pe nisipul fierbinte al emoției

fugind de durerea din tălpi

și în loc să construim un castel, 

să râdem când îl dărâmă valurile

iar mâine să plutim în ele,

ne-am construit fricile

cu atâta migală 

încât au devenit din nisip, piatră,

realitate brodată din fire de gând 

după modelul trecutului

și mareea

ne-a dărâmat pe noi.

Ca să fii tu

 

Perlă

sidef din lacrimile mele

lumină din sângele meu

pictezi poezie

dintr-o lume a tragediilor

aduci culoare

unde vedeam

numai durere

Ca să fii tu

mi s-a micșorat lumea

s-au spart iremediabil

valurile de bucurie

de stâncile 

compulsiei la repetiție 

mortalității

imperfecțiunii

Strălucești 

și ochii mei zâmbesc 

fiecărei fațete 

fiecărei raze care intră în tine

oare ce cântărește mai mult

întunericul meu

sau lumina ta

cârpe albe

 

cârpe albe 

la malul mării 

valuri sparte

După legile singurătății

 

Îmi umplu cofa de cuvinte.

Le sorb încet, le plimb prin gură 

până încep să rimeze

cu tine. 

Cu tăcerea ta. 

Cu tărâmul tainic al nopții eterne din mine

dar și cu seva care a curs

din copacul vieții 

peste prietenia noastră. 

*

Nu contează câte limbi îmi ating buzele

și se transformă în poezie. 

Nu contează cât aur îmi țes mâinile 

din paiele putrede din tine.

Nu contează dacă scot din mine

pumni de metafore 

care abia îmi încap prin ferestrele-răni

ale inimii.

Rulmenții din stomac

atârnă grei, îmi dăruiesc corpul 

mamei vitrege Terra

să coacă ce-o ști 

dintr-un destin pe care o mie una întorsături

și puseuri de creștere 

și credințe frumos împletite din mătase naturală 

și zeci de ani în celula asta de carne

nu l-au putut schimba.

*

Singurătatea trăiește în vidul 

pe care îl presari între noi

ca pe niște firimituri de frică

după care să ne ia urma lupii karmici,

nu pe pielea mea, 

nu în timpul elastic

și nu în m-am născut cu ea în ochi.

*

Așa nu se trăiește. 

Așa nici măcar 

nu se moare. 

Entropie

 

Marea a secat în mine.

Soarele deșertic stă strajă

să nu găsesc mai mult 

de-o picătură pe cale de evaporare

în oaza niciunui zâmbet. 

Vântul vine în valuri de praf și nisip

și parcă undeva pe cerul gurii mele

zeitățile oceanului devin muritoare

nu de sete, ci pentru că au început să creadă 

că apa nu a fost niciodată 

decât un mit.

Zbor insignifiant

 

Libertate de primăvară.
Haine ușoare
zboară pe o rază de vânt
într-o adiere de soare.
Prin cerul de sticlă albastră
îmi văd timpul, pană și hârtie,
să desenez pe el un portativ infinit
dintte gratiile căruia să iasă
muzica drumului către tine.

Nu ești la celălalt capăt
să mai ținem melodia în aer.

Parfumul merilor în floare
care îmi mângâie coatele
nu mai înseamnă
nimic.

familie

familie -
mănunchi de tristeți 

puse la presat.

Ce înseamnă

 

Te-am căutat în măruntaiele tăcerii 

și m-am izbit de zidul unei poezii ...

Azi mă întreb 

ce înseamnă să pleci.

Cum e să fii aerul răcoros 

care dansează cu pielea mea de găină 

într-o cameră închisă 

într-o noapte de iarnă 

un an mai târziu?

Cum ar fi să exiști în forme

pe care le pot atinge cu mâna 

dar nu cu inima,

celule vii de care se lovește lumina

și se transformă în culori,

celule în care râsul tău 

și numele meu pe limba ta

nu mai locuiesc de mult,

iar amintirile pe care altă dată 

le păstrai ca pe o colecție de diamante

zac zob pe parchet, împrăștiate 

în toate camerele corpului tău cald?

Ce drum ai fi ales tu

pentru un la revedere fără cuvinte?

Poate ești undeva pe un vârf de munte

al limbii mele unde brazii și localnicii

încă refuză să tacă.

Poate ești undeva sub oasele unei cărți 

pe care, cu un buchet de îndoieli 

și o scrisoare tipărită, am lăsat-o 

să iasă în lume și să ne strige numele

ca și cum ecoul nici nu ar conta.

Poezia pe care n-am scris-o la timp

 

Să îți fi scris că tu mi-ai fost apă 

când creșteam în deșert,

că ai fost singura

care a știut să mi se strecoare moale

sub spinii de cactus.

Să îți fi scris că tu îmi transformi viața 

din tragedie în simplă tristețe,

că ești respirația ușurată 

care spune că încă mai e timp și mai e aer

până ne ajunge tsunami.

Să îți fi scris că mă recunosc în tine

nu ca într-o oglindă, ci

ca într-o sămânță 

care mi-a iubit florile

când nici nu vedea soarele. 

Să îți fi scris că nu îți plângi singură 

nici codrul, nici luminișul pe care ți l-ai găsit 

și unde te-ai adăpostit de răceala nopții.

Să îți fi scris

un pastel în care să nu te menționez 

nici măcar o dată 

dar timbrul vocii tale să aibă ecou

în fiecare imagine, în fiecare cuvânt. 

Ți-am scris o carte

care acum nu face

cât ar fi făcut atunci

un singur rând în plus.

Bucuria de a Dărui

 

Un creion. Un pumn de caise.

O batistă. Un pahar de zmeură

la plimbare împreună prin piață 

între mirosuri care se pierdeau

unele într-altele și în amintirile 

mele din viitor.

Pe drumul vieții împreună,

ți-ai lăsat o amprentă de iubire

pe atâtea lucruri de zi cu zi

care vorbeau despre rutina noastră 

până am crescut 

și m-ai cunoscut.

Lucrurile s-au schimbat,

cântecul constant al inimii tale 

ascuns undeva într-un colț de felicitare

scrisă de mână, niciodată. 

Îmi amintesc de mine copil,

visând la un dar mai plin de bucurie și vis.

Îmi amintesc de mine adultă, psiholog

cu prea multă cerneală sub păr 

și prea puțin curaj să intru 

în camerele umbrite ale inimii,

vrând să știi că prezența ta

nu trebuia învelită în ciocolată 

ca să conteze.

Acum te aud.

Închisă după gratii de distanță,

doar cu o mână de bani și o imagine 

cât o mie de cuvinte strâmte 

prin care să șoptesc anonim tot ce

e poezie vie în mine,

înțeleg în sfârșit 

limbajul creioanelor cu modele colorate

și al ascuțitorilor și mai ales

al felului cum ai început să ții 

ritmul dansului meu prin noi identități și nevoi.

Până la urmă, fiecare prin ceața rănilor ei,

ne-am văzut una pe alta.

Dor Nedefinit, Ad Infinitum

 

Mă chemi prin toți porii

cu vocea aerului de toamnă târzie. 

Amețesc, adorm, te caut 

prin tot ce e dărâmat în mine,

dar nu îți găsesc decât umbra

în impresii.

Mai mult decât anotimpuri

 

Lăsăm vânătăi pe pielea timpului, aniversări,

noduri în care ceva s-a schimbat iremediabil. 

În răcoarea matinală de toamnă,

corpul meu crede în valuri de siguranță 

care pleacă și se întorc ca frunzele arămii

foșnind sub un bocanc imaculat.

În răcoarea matinală de toamnă, 

corpul meu se crede înapoi în copilărie,

în cuibul brațelor voastre 

din care vom zbura împreună. 

Dar nispiul din clepsidră nu minte și nu se răzgândește 

și nu se lasă mângâiat de tabieturile mareelor.

Gravitația îmi rânjește răutăcios 

și își deschide dureros de încet brațele,

singurele care mă vor primi

până la capăt. 

Aniversări, pietre 

care mi-au lăsat moștenire garanția 

că totul se subțiază până la finețea firului de nisip

dacă lași suficienți ani și suficientă apă 

să curgă peste același loc. 

la fel de aproape ca respirația

 

ei nu știu cum e fără tine.

de-asta îți scriu cuvinte care îi sfâșie

pe cei care trăiesc cu absența ta.

în poezia corpului meu

e întuneric unde ar fi trebuit să fii tu

și să crești și să înflorești.

inspir. expir. te port în mine ca pe o umbră

chiar dacă acum este amiază 

și sub soarele mânios care mă amenință 

și pe mine,

puțini te văd.

 

Moment

 

Un moment de tăcere 

să deschidem toate ferestrele inimii

și să încapă absența ta în mine.

Un moment de tăcere 

să se curbeze timpul,

să fim fată în față 

cu oglinda anilor și a gândurilor 

între noi.

Un moment de tăcere 

să nu mă adun.

Să fiu din tine, 

să uit viitorul,

să nu îmi reproșez că nu am devenit și eu

o amintire

frumoasă. 

 

nevară

 

miroase a vară 

fără tine

miroase a contrast

miroase a familie

a viață care mi-a alunecat din corp

mai definitiv decât dacă aș fi murit

mă scald în singurătate 

ca și cum zbenguindu-mă în mare

valurile din ce în ce mai înalte și aspre

îmi mângâie capul părul nările 

plămânii mei fără tine 

mușchii în repaos total

miroase a transpirație 

într-un iunie fără picătură de soare

miroase a muzică iar

dar tot ce primesc e tăcere

mă lovește ceea ce a fost bucurie 

în plexul solar

iar și iar și iar și