punctele lucioase

constelaţiile sunt desene
pictate cu neant pe cerul nopţii.

în constelaţii trăiesc -

în hydra am cunoscut
cel mai mult întuneric,

dar cu crucea sudului
nu m-am mulţumit,
atât de singură
între pereţi de nimic.

dragonul mi-a ars graniţele
în timp ce îl iubeam cu privirea

şi carul mare s-a răsturnat
deşi am ameţit de moarte, intenţionat,
ca să nu-i mai simt lipsa
de verticalitate.


în constelaţii mă răzbun pe cer
că-i şi el muritor.

că planetele îşi dau ultima suflare
prea devreme după prima naştere.

că ceea ce cândva
a fost soarele cuiva

astăzi îi înghite sufletul
pe nemestecate

şi-i sfărâmă oasele
până devin
praf pe o carte

pe care nimeni n-are răbdare
să o citească până la capăt;



dar, pe ultima sută de metri,
îmi amintesc
să unesc punctele lucioase

şi atunci mi se vede inima
şi atunci văd miliardele de stele
care dau formă întunericului meu.

atunci abia reuşesc să măsor,
în litri de poezie,

cât am crescut.

perspectivă

eu sunt tu şi tu eşti eu.

mă împrietenesc
cu câteva umbre

care te ceartă
pe tine când eşti eu,
că nu aşa se face.

nu aşa se iubeşte,
cu pumnii apăsaţi
pe gâtul meu
când eu sunt tu.

apoi îşi îndreaptă
atenţia spre mine
în rolul tău:

nici aşa nu se iubeşte,
cu umerii fracturaţi
susţinându-te ca pe o
comoară
ascunsă bine într-un
bulgăre uriaş de noroi.

da, umbrele nu mă cunosc
şi nu se curbează
după zâmbetul de pe faţa mea,
aşa cum faci tu.

umbrele îmi spun pe şleau
că tu mă sugrumi.
mă rupi din rădăcini
tocmai când eu aş vrea
să înfloresc.

să înfrumuseţăm împreună
vaza vieţii tale.

umbrele nu ştiu
jocul nostru secret de-a
eu sunt tu şi tu eşti eu;

dar în limba mea,
traducerea nu ar putea fi
mai clară de atât.

eu te agăţ cu durerea mea
exact acolo unde te doare.

vreau să fii tu
magicianul meu perfect
căruia să îi pot da
tot noroiul meu preţios

dacă rădăcini nu simt că merit
să îmi crească în inima ta.

te agăţ
şi mă plâng
că lanţurile
cu care te leg de mine
mă strâng de gât.

normal:
eu nu mai pot respira
şi tu nu mai ai spaţiu
să îmi faci respiraţie gură la gură.

măcar aşa mai pot să mă regăsesc
pe mine în inima ta înmugurită:

când îmi iau distanţă.

eu devin tu
şi mă împrietenesc sincer
cu umbrele

pentru că, chiar şi dincolo de lumină,
chiar şi când îţi sunt întuneric,
chiar şi când trec prin sufletul tău ca un uragan -

tu îmi eşti mai drag ca orice.