jocul cu cuburi de lut

o tanka

pe fiecare mărgea

patru peisaje

copiate în acuarelă

de pe pânza zilei

aşa cum este ea

fiece frunză

şi fiece fir de iarbă

şi momentul aha

pe margini

sensibilitatea pictoriţei

dar trebuie să ai ochi

la fel de pătrunzători

ca ai artistei

ca să poţi prinde în ei

fiece joc de lumini

şi fiece respiraţie

a vântului în părul florilor

Foto: Adrian Cosma

Cub: Mărgelării

ghici cine

eu sunt păpuşa de cârpă

cu ochi lipiţi

în care citesc poezii.

da, îmi scot ochii

şi mă uit la ei

ca şi cum acum aş învăţa

să privesc, dar ştiu deja

că nu îi voi vedea niciodată

în culorile în care îi văd

alţi ochi.

eu sunt statuia de piatră

sculptată acum două mii de ani

şi cărată în spate de o armată

de mai multe ori decât există numere,

dar crăpăturile şi petele mi le poţi număra

pe degete, mă ţin tare, nu mă plec în faţa

furtunilor şi nici la dreapta soarelui

nu stau.

totul ca să nu mai fiu păpuşa de cârpă

cu faţa ruptă şi părul zgâriat

iubită până ce i s-a luat

pielea şi aruncată

în grabă

în trecut.

a putea iubi în relații cu r mic

aprind lumini pe strada mea.
lumini de hotar. construiesc din ele,
ca din lego, lumea. ca și cum n-ar exista miză.
îmi privesc lacrimile și pentru prima dată văd în ele
roua din care se țes dimineți.
iubirea din sare. dorul de adevăr
din pânzele în care mi-am ascuns roșul nasului
de ochii altora.

aprind lumini pentru ochii mei
și, după ce am muncit ca nebuna pământul din care sunt plămădită,
te pot privi în ochi.
în lumina pe care o aprind, iar și iar,
în mine, pot cunoaște țara și granițele ei.

viziune

oh, stelele din ochii tăi!

sunt căzătoare.

arse demult

în gravitaţia

inimii mele

veşnic căutătoare

de zbor mai sus

şi de nori minciună

pe cerul senin care este

pur şi simplu

respiraţia mea în acest moment

nici mai lungă, nici mai scurtă

decât cea a prizonierilor

închişi în propria furtună

fără să ştie că sunt

prizonieri. 

cine trebuia

da, a citit cine trebuia

dar cine trebuia nu este el,

cel care cu limba lui ca un cuţit de măcelar

mi-a despicat măruntaiele şi lumina din ochi

şi căldura pulsândă din inimă

până când s-a murdărit podeaua cu scame de poezie.

nu, eu trebuia

să stau ghemuită în durerea mea

în care m-am topit ca un cub de zahăr

până când urletul aruncat bumerang din trecut

mi-a reparat ochii

să pot. să văd

că avea dreptate. valorez mai mult decât propria artă

şi valorez infinit mai mult decât o bucată de plastilină

în mâinile lui netede de furie necoaptă.

tablou apocaliptic fără ramă

nu mă mai încap cuvintele -
au intrat la apă
când ai încetat să mă privești în
ochi și să mi-i legeni între brațele tale
ferme ca un vis încadrat de soare fiert tare.

nici nu mi-am dat seama clar când
am purtat minutele fără tine până mi s-au lărgit
nepermis. iar acum este ocean.
acum este uragan. nimeni nu mai poate
să se scape din gura de înec cu colți de sare.