albire

copilărie furată

cuvintele magice zboară
pe geamul deschis
sărutate de adio
de vânt

în pământ cu dorința aburindă
ca viața să fie mai colorată
mai miraculoasă
mai aventură
decât o sămânță
cât unghia degetului mic
de la piciorul stâng al unui prunc

cine trebuia

da, a citit cine trebuia

dar cine trebuia nu este el,

cel care cu limba lui ca un cuţit de măcelar

mi-a despicat măruntaiele şi lumina din ochi

şi căldura pulsândă din inimă

până când s-a murdărit podeaua cu scame de poezie.

nu, eu trebuia

să stau ghemuită în durerea mea

în care m-am topit ca un cub de zahăr

până când urletul aruncat bumerang din trecut

mi-a reparat ochii

să pot. să văd

că avea dreptate. valorez mai mult decât propria artă

şi valorez infinit mai mult decât o bucată de plastilină

în mâinile lui netede de furie necoaptă.