Monday, December 31, 2018

mindfulness greşit


de când mi-ai umplut valiza
cu argumentul de nerăsturnat
pentru gunoaiele
pe care deja le târam
după mine, cu muşchi indignaţi,

mi-am locuit gândurile
cioplindu-mi cu ele din corp
corabie cu pânze

să mă împingă vântul
spre o zare cât unghia de la degetul mic
spre care categoric refuz să privesc
cu mai mult decât poezie
în ochii ăştia ai mei
de pământ, nu de uscat.


Sunday, December 30, 2018

călătorie în timp


mă scufund într-un vis
să mă botez singură cu lumină.
îmi înlocuiesc numele de ceară albă
cu unul din mişcare şi foşnet al vântului
prin bretonul primăverii.
mă scufund într-un vis şi, când mă ridic,
îmi curg din păr nori
şi din ochi, picături de zâmbet.

se făcea că
am înlocuit trecutul cu un cadou
ce m-a surprins şi pe mine cea de acum.
am luat timpul în gură ca pe o acadea
şi l-am botezat cu lumină din lumina mea
de care uitasem cu câteva ore în urmă.
de care nu ştiusem cu câteva decenii în urmă.
pe care am găsit-o în drum unde nici nu o căutam
şi din care mi-am construit o cale.

dar, încet,
mă trezesc.

mă tem
că încă
mă numesc
singurătate
sau diana
sau zi de iarnă muşcată de soarele vitreg vârcolac
sau un fel de tu dar fără stele în ochi
sau un fel de ocean care a renunţat la valuri şi se crede una cu vulcanii din el
sau vreo poreclă inventată de cineva care nu a putut să mă
cunoască.

despre jurnalul recunoştinţei.


mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.
cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate
citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.
îmi creşte ca o ciupercă
pe pielea de cerneală a voinţei
care curge prin călimara cu capac închis
doar pe trei sferturi, cât să mai simt
mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)
şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie
(demult ştiu că nu există magie
nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran
ca instalaţia de becuri când îmi amintesc
şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor
arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală
bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare
febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.
nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut
mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină
anul nou şi i-am descântat speranţa şi
nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza
jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie
şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă
disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia
ca o pată de vişinată de pe bluza preferată
fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.

Wednesday, December 26, 2018

o pierdere neobservată


mi-e dor de
cuvintele tale
care nu îmi erau adresate -

e ca şi cum aş pierde
o lume paralelă
în care iarna miroase
a flori de cireş
cu doar câteva luni
mai tinere decât viaţa.

enhydro


te păstrez viu
într-o bulă de trecut
în corpul meu rigid.
în inima mea de o transparenţă rigidă
unde ai fost prea binevenit


ca să te las acum să pleci


ar trebui să mă sparg
şi aşa ai aluneca din mine
ca orice strop de apă
şi n-ar şti nimeni că tu

eşti îmbătrânit în rele
în venele mele
cu riduri de iubire,
cu buze subţiri de furie,
cu păr de noapte şi privire de stea.

ai fi un oricine când te-ai evapora
afară din mine


sau, dacă te-aş congela
în indiferenţa mea polară,
te-ai cristaliza. ai deveni şi tu
din ce în ce mai rigid
în unicitatea ta
banală

până când m-ar durea prea tare
anii pe care i-ai nins în mine
minţindu-mă ca un neruşinat că eşti soare,
muşcându-mi din carotida de cuarţ înfiorat
ca să exişti tu deasupra timpului, superior mie,
tu, omul care poate cuceri teritoriul zeilor

şi aş exploda.

şi atunci ar şti toată lumea
că efemeritatea ta
n-avea ce căuta în mine.
n-avea cum să îmi ţină de cald
dinăuntru, pe aşa frig.
că efemeritatea ta de matusalem
mi s-a datorat mie şi
m-a distrus


... şi te-aş fi pierdut demult
printre picături
numai că tu ai rămas singura
picătură de viaţă
din mine.


Monday, December 24, 2018

escaladare


noaptea cu miros de chiparos
îmi străluceşte albul oaselor.
în splendoare nu doare
deşi nu te-ai fi gândit la asta.
în splendoare, mă doare
numai gândul la tine
dar se pierde şi el în abur
şi prin labirinturi întregi
construite exclusiv din trenuri
pe care le-am pierdut
pe motiv că eram prea tânără
şi ele duceau la mine, dar
opreau în braţe la tine doar
preţ de jumătate de minut.

dacă refuzi să mă pictezi cu lumina ta ...
eu ştiu, să ştii, a mă întuneca
mai tare decât bezna cea mai deasă
care ţi-a împresurat ţie vreodată
Inima ca pâinea caldă, după ce s-a răcit
pentru a prea multa oară.

Friday, December 21, 2018

lucruri Dragi


Singurătatea este când
se tace tot ceea ce ar fi putut da viaţă.

când în fiecare om zvâcneşte foc
doar cât pentru un incendiu
şi nu ajunge nici la călcâiul iubirii tale.

când îţi arde curajul până rămân din el
doar franjuri de respingere şi carne
răcită, îmbibată în frică

şi n-are cine să aştearnă o pătură groasă în jurul tău
ca şi cum ar vrea să te coacă la lumina
ochilor lui care te văd şi nu vor niciodată mai mult.

*

Dragi îţi sunt
lucrurile a căror culoare se întinde spre tine
precum nişte braţe gata să se dedice umerilor tăi pregătiţi
ca unei noi religii, în care n-au apucat oamenii
să facă întuneric.

Dragi îţi sunt lucrurile
a căror textură miroase a rai
şi a căror loialitate îţi explodează în corp
ca un acasă unde ajungi
şi parcă deja te locuieşte odihna.

Dragi îţi sunt lucrurile care te fac vie
şi îţi permit să curgi, iubindu-le deci iubindu-te
în miezul tăcerii ăsteia care te taie
şi îţi scobeşte în piept cu lingura şi îţi scoate inima
şi o serveşte oamenilor care cer
mai mult, mai mult, mereu mai mult.

Dragi îţi sunt lucrurile care prind viaţă
doar în mâinile tale
de artist.

*

Dragi îţi sunt firimiturile de flacără
când tu nu ai arde în inima nimănui ...