mindfulness greşit

de când mi-ai umplut valiza

cu argumentul de nerăsturnat

pentru gunoaiele

pe care deja le târam

după mine, cu muşchi indignaţi,

mi-am locuit gândurile

cioplindu-mi cu ele din corp

corabie cu pânze

să mă împingă vântul

spre o zare cât unghia de la degetul mic

spre care categoric refuz să privesc

cu mai mult decât poezie

în ochii ăştia ai mei

de pământ, nu de uscat.

călătorie în timp

mă scufund într-un vis

să mă botez singură cu lumină.

îmi înlocuiesc numele de ceară albă

cu unul din mişcare şi foşnet al vântului

prin bretonul primăverii.

mă scufund într-un vis şi, când mă ridic,

îmi curg din păr nori

şi din ochi, picături de zâmbet.

se făcea că

am înlocuit trecutul cu un cadou

ce m-a surprins şi pe mine cea de acum.

am luat timpul în gură ca pe o acadea

şi l-am botezat cu lumină din lumina mea

de care uitasem cu câteva ore în urmă.

de care nu ştiusem cu câteva decenii în urmă.

pe care am găsit-o în drum unde nici nu o căutam

şi din care mi-am construit o cale.

dar, încet,

mă trezesc.

mă tem

că încă

mă numesc

singurătate

sau diana

sau zi de iarnă muşcată de soarele vitreg vârcolac

sau un fel de tu dar fără stele în ochi

sau un fel de ocean care a renunţat la valuri şi se crede una cu vulcanii din el

sau vreo poreclă inventată de cineva care nu a putut să mă

cunoască.

despre jurnalul recunoştinţei.

mă păstrez între pagini de lemn pietrificat.

cuvinte vii ale căror celule au fost înlocuite
de tradiţii cristalizate, în care cu greu se mai poate

citi istoria.

mi s-a atrofiat mulţumescul pe limbă.

îmi creşte ca o ciupercă

pe pielea de cerneală a voinţei

care curge prin călimara cu capac închis

doar pe trei sferturi, cât să mai simt

mirosul pocnitorilor în zăpadă (dar demult nu mai ninge)

şi sunetul unei felii de cozonac în timp ce se naşte ca felie

(demult ştiu că nu există magie

nici dacă mi se luminează creierul pe un ecran

ca instalaţia de becuri când îmi amintesc

şi las să îmi picure fericirea din vârful degetelor

arătătoare, seara sau, dacă s-a adunat prea reală

bucuria şi nu încape, după trei luni, când nu mai doare

febra musculară la inimă, de atâta iubit).

anul ăsta a murit bradul şi am pus unul artificial în faţa uşii.

nu mai miroase a copilărie şi a mister. aşa am făcut

mai ales în stomac:  am stins lumina înainte să vină

anul nou şi i-am descântat speranţa şi

nici poveştile pe care le depăn din fir de amintire, pe pânza

jurnalului de recunoştinţă, nu mai miros a emoţie

şi nu se mai spală pe silabe după fiecare credinţă

disfuncţională.

am scris până când s-a şters din scris toată terapia

ca o pată de vişinată de pe bluza preferată

fix la un minut după ce ţi-ai dat seama că nu te mai încape.

o pierdere neobservată

mi-e dor de

cuvintele tale

care nu îmi erau adresate -

e ca şi cum aş pierde

o lume paralelă

în care iarna miroase

a flori de cireş

cu doar câteva luni

mai tinere decât viaţa.

enhydro

te păstrez viu

într-o bulă de trecut

în corpul meu rigid.

în inima mea de o transparenţă rigidă

unde ai fost prea binevenit

ca să te las acum să pleci

ar trebui să mă sparg

şi aşa ai aluneca din mine

ca orice strop de apă

şi n-ar şti nimeni că tu

eşti îmbătrânit în rele

în venele mele

cu riduri de iubire,

cu buze subţiri de furie,

cu păr de noapte şi privire de stea.

ai fi un oricine când te-ai evapora

afară din mine

sau, dacă te-aş congela

în indiferenţa mea polară,

te-ai cristaliza. ai deveni şi tu

din ce în ce mai rigid

în unicitatea ta

banală

până când m-ar durea prea tare

anii pe care i-ai nins în mine

minţindu-mă ca un neruşinat că eşti soare,

muşcându-mi din carotida de cuarţ înfiorat

ca să exişti tu deasupra timpului, superior mie,

tu, omul care poate cuceri teritoriul zeilor

şi aş exploda.

şi atunci ar şti toată lumea

că efemeritatea ta

n-avea ce căuta în mine.

n-avea cum să îmi ţină de cald

dinăuntru, pe aşa frig.

că efemeritatea ta de matusalem

mi s-a datorat mie şi

m-a distrus

... şi te-aş fi pierdut demult

printre picături

numai că tu ai rămas singura

picătură de viaţă

din mine.

escaladare

noaptea cu miros de chiparos

îmi străluceşte albul oaselor.

în splendoare nu doare

deşi nu te-ai fi gândit la asta.

în splendoare, mă doare

numai gândul la tine

dar se pierde şi el în abur

şi prin labirinturi întregi

construite exclusiv din trenuri

pe care le-am pierdut

pe motiv că eram prea tânără

şi ele duceau la mine, dar

opreau în braţe la tine doar

preţ de jumătate de minut.

dacă refuzi să mă pictezi cu lumina ta ...

eu ştiu, să ştii, a mă întuneca

mai tare decât bezna cea mai deasă

care ţi-a împresurat ţie vreodată

Inima ca pâinea caldă, după ce s-a răcit

pentru a prea multa oară.

lucruri Dragi

Singurătatea este când

se tace tot ceea ce ar fi putut da viaţă.

când în fiecare om zvâcneşte foc

doar cât pentru un incendiu

şi nu ajunge nici la călcâiul iubirii tale.

când îţi arde curajul până rămân din el

doar franjuri de respingere şi carne

răcită, îmbibată în frică

şi n-are cine să aştearnă o pătură groasă în jurul tău

ca şi cum ar vrea să te coacă la lumina

ochilor lui care te văd şi nu vor niciodată mai mult.

*

Dragi îţi sunt

lucrurile a căror culoare se întinde spre tine

precum nişte braţe gata să se dedice umerilor tăi pregătiţi

ca unei noi religii, în care n-au apucat oamenii

să facă întuneric.

Dragi îţi sunt lucrurile

a căror textură miroase a rai

şi a căror loialitate îţi explodează în corp

ca un acasă unde ajungi

şi parcă deja te locuieşte odihna.

Dragi îţi sunt lucrurile care te fac vie

şi îţi permit să curgi, iubindu-le deci iubindu-te

în miezul tăcerii ăsteia care te taie

şi îţi scobeşte în piept cu lingura şi îţi scoate inima

şi o serveşte oamenilor care cer

mai mult, mai mult, mereu mai mult.

Dragi îţi sunt lucrurile care prind viaţă

doar în mâinile tale

de artist.

*

Dragi îţi sunt firimiturile de flacără

când tu nu ai arde în inima nimănui ...