templul

există un templu în sufletul meu
mic cât cerul
şi tot atât de înceţoşat cu anotimpuri:

primăvara eşti tu
ca parfumul viu al muşcatelor în fereastră
uneori condimentat cu prospeţimea ploii
şi alteori nu.
primăvara îmi eşti
etern.

vara este recunoştinţa.
mirarea ca un singur nor pe fruntea mea
că nu te văd, dar căldura ta
mă îmbracă într-un pulovăr gros de aer
şi de verde crud.

pe la mijlocul lui octombrie, îmi dau seama
ce farsă mi-a jucat calendarul:
moartea este doar un mozaic de culori pentru copiii curioşi
care aşteaptă cu răbdare şi speranţă
următorul ghiocel.
toamna nu rimează. toamna doar înţeleg în sfârşit de ce
am petrecut atâta timp sădind seminţe de poezie

şi sper ca până la crăciun să fiu demnă
de albul zăpezii. de iubirea din uitare.
de dăruirea în neştire.

da, templul dedicat ţie din sufletul meu
nu are pereţi şi nu mai are timp.
fără tine, doar pentru o clipă, mi-au tremurat mâinile
şi am făcut ţăndări gândirea.
templul tău nu are adresă, dar îl găsesc când am nevoie
şi te simt în aerul de iulie care mă îmbrăţişează
când se înteţeşte cel mai tare furtuna de zăpadă.

calea leoaicei rănite

leoaica îşi linge rănile
cu limba ei
maternă ca apa de mare
desalinizată;
a învăţat, din anii
ce i-au fost scrişi
cu incisivi în blană,
să asculte.
să se asculte.
să fie.
să înfie
speranţa ca pe o rază
de soare trădător
care te luminează
doar o dată într-o viaţă

şi acum leoaica rănită
ştie
să prindă între labe
sămânţa luminii
înainte să îi îngheţe în inimă
şi o plantează în grădina haitei sale
din pământul umed de lacrimi al căreia
primăvara răsare mugurele de căldură
al unui soare nou.

terapia prin coşmar

fragme
nta
t.

*

frunzele înşelate de culoare
se miră de toamnă, de galben şi de moarte -
ghioceii le şoptiseră altceva
când se băteau în piept cu clopoţei albi.

*

nu.

elemente chimice
care nu se topesc.

poezie incurabilă
în prima noapte fără insomnie
şi
încredere terminală
în străinul care arată aşa cum tu desenai îngerii
când erai mic şi nu ştiai
că aşa arată monştrii.

*

ciuperci exagerat de jucăuşe
ca tot pământul să ştie
că sunt otrăvitoare -

dar omul şi-a tăiat rădăcinile
crezând că îi vor creşte aripi
şi nu mai ştie. şi le devorează.

*

e groază roz şi iubire-ntre picături de sânge cu ploaie.
eşti tu ca un reportofon la care mi-am înregistrat
acele părţi de viaţă pe care le-am cântat cel mai fals

şi cel mai cu suflet.

le-am ţipat. le-ai primit.
pe unele acum le ştergi,
cu altele te ştergi la fund
şi cu restul îmi ţeşi un labirint

fără ieşire.

*

eu, în toată povestea asta-

cheia care se aruncă singură în mare.
sirena ce renunţă la picioare, la dans
şi la voce
pentru un basm.
pentru un cerşetor îmbrăcat în prinţ.
pentru că a văzut filmul, dar nu a citit cartea …

*

ruleta rusească
între doi laşi încăpăţânaţi:

eu n-am curaj să trag
nici cu gloanţe oarbe.

tu n-ai curaj să nu tragi
nici cu vorbe.

*

terapia prin coşmar
nu se bazează pe dovezi,
nici pe spirite:

este tremuratul fără furtună.
este furtuna din pântec.
este pântecul meu desenat de tine în aur
pe zăpada proaspătă din ochii mei

(şi, în primul rând, este lipsa mea de
căinţă pentru păcatul capital
de a refuza să citesc ultimul vers
înainte de a îl accepta pe cel mai frumos.)

când inima îşi face plinul cu linişte

o cameră albă se întinde ca untul
pe pâinea corpului tău.
în mijlocul vidului, nu rămâne
nici un milimetru pentru întuneric
sau pentru zgomotul iubirilor
făcute bucăţele şi vândute drept puzzle
pentru copii care nu înţeleg imaginea finală.

când inima îşi face plinul cu linişte,
pompează culori din caleidoscop, le amestecă
până se aude cum se sparge încet durerea
de pereţii venelor epuizate.

când inima îşi face plinul cu linişte,
i se lărgeşte câmpul vizual şi
zăreşte
un mic ciob din Liniştea ce i-a fost promisă
de când timpul, de când viaţa şi de când Chinul -

pentru că, atunci când îşi face plinul cu linişte,
inima se şterge pe sine câte puţin,
ca omul desenat din beţe la doi ani
de care copilul era mândru
şi adultul se ruşinează.

gustă aroma de ofilire a umbrei din tine
şi puiul de întuneric din pântecul tău
va tăcea pentru încă o zi.

GROAZA

monstru sidefiu din lumină
cu două capete şi un sfert de
ceasornic în loc de inimă. bate
vântul ca turbat la fereastra
ochilor săi. bate şi îi deschid,
c-aşa se cuvine; deschid larg
gura şi-mi ies pe ea cuvinte
ca sărutul cerului de către aburul
trenului pe care îl pierd azi
şi în fiecare zi de acum încolo.

Groaza îşi botează urmaşii
în sânge care nu curge,
în gheţari cât un ocean întreg
care se topesc şi cad pe păr
vertical, în sus, ca un miracol
întors pe dos şi cu mânecile-nnodate.

urcăm împreună pe un munte cu sens unic
spre un fel de paradis care în limba noastră înseamnă iad
co-creat din vârfuri rupte de creioane colorate,
plastilină, primul râset al unui copil născut aproape mort
şi puţin din catifeaua ruptă care a fost cândva
vocea ta pronunţându-mi numele
lângă o promisiune sfântă, ca laptele lângă o ceaşcă de cafea.

şi luna călăuză? ca o omidă,
şi-a dat arama de fluture pe faţă
şi mi-a zburat din stomac
şi-a lăsat fereastra deschisă
şi-a intrat în locul său tot
Întunericul.

PEDEAPSA

soarele îngheţat, care încă mă orbeşte,
este doar o căpşună care a explodat de prea mult dulce
într-o zi de iulie când m-ai certat cu nori şi cu fulgere
pentru că, obişnuită, m-am aşteptat
la căldură.

nu mai există nimic
valoros în polenul ăsta.
albinele au uitat demult gustul meu.
mă apropii de cer ca de o uşă fără clanţă
şi n-am încotro, prizonieră
între braţele tale de fier ruginit şi de vise
mucegăite ...

acel moment lipsit de verde

se închid stelele
ca ochi obosiţi.

întunericul
nu mă cuprinde -

noaptea nu îmi vede umbra
pe asfaltul încă umed al viselor.

lumina îmi arde miezul
într-un final -

urme gri de suflet
sunt tot ce rămâne

când câte un copac
sau câte un tu

stă înalt şi ţeapăn
între mine şi soare.