amânare

când mi-e plin sufletul
mi-e goală poezia ca un portofel
vechi în care cândva găseam mărunțiș
de metafore uitate de vreme
în câte o seară când n-aveam
cu ale cui cuvinte
mă încălzi.

când mi-e plin sufletul
mă simt grea ca un sac doldora de cristale
și mă tem, la orice mișcare,
să nu sparg magia
în bucăți de sunet
care te zgârie pe inimă
că oricât ai vrea, oricât ai încerca, nu
îi poți păstra vibrația în tine.

când mi-e plin sufletul
nu contează
lista cu nimicuri
importante
pe care nu le am.

să te iubească un băiat de plastic

să nu știi ce îți aparține, ce este comun alor tăi și ce ți-ai imaginat doar.
să fii prințesă între cei ce nu fac umbră pământului.
să ți se ceară atât nimic încât să crezi că tu nu poți să faci ceva pe lumea asta de lumină și praf.
să fii diavol, singur între oameni și adult între copii.
să te iubească un băiat de plastic.

să nu vezi copacul de frumusețea frunzelor.
să nu vezi frumusețea de moarte.
să ai cinci ani și o bandă desenată cu un motan care privește cum un motan într-o bandă desenată privește într-o bandă desenată un motan care ...
și să te gândești că te gândești că nu înțelegi că tu o să mori
și să nu te gândești că nu te gândești că ai doar cinci ani.
să asculți cu nesaț despre nașterile și morțile stelelor, big bang, big crunch, big deal;
să nu știi cum a fost nașterea ta în afară de reacțiile celor care nu erau de față.
să ai zece ani și să amețești pentru că prinzi ideea că nu poți cuprinde în minte cum poate fi universul infinit.

să treacă anii și să pară clipe.
să plece aceia care au spus cu reproș că alții nu au rămas.
să uiți conversații importante; să ții minte exact ce haine, ce accesorii, ce ghete purtai.
să aprinzi speranța ca artificiile ieftine, care nu ard.
să te milogești pentru o copilărie, o fărâmă de acasă care ți-a rămas ca un ciob ascuțit în suflet dar nu și în brațe.
și încă să te iubească băiatul de plastic.

limba luminoasă

o vorbeşte fata de 14 ani care vrea să devină femeie

învăţând să spună „te iubesc”

chiar dacă se bâlbâie.

la început a fost cuvântul cel rău

despre cine era ea încă dinainte de a se naşte

undeva în sângele care îi uruie în măruntaie

atât de tare încât tobele bat la respiraţia ei subţire de lemn tăiat

înainte să fi putut da

r.o.a.d.e.

pe ea

o

roade.

dar ... într-o bună zi

a întâlnit un domn

cu altă culoare a pielii

altă anatomie

din alt tărâm

sau poate doar alt ţinut

alte maniere

şi alte forme de a i se adresa.

a deschis din ce în ce mai larg

o poartă spre grădina din plămânii ei obosiţi

înrăiţi

dependenţi de nerespiraţie precum habotnicul de mântuire

şi cuvântul în care fusese prizonieră

s-a spart. s-a transformat în cuburi şi în cioburi colorate într-un caleidoscop

cu care te poţi juca, le poţi întoarce pe toate părţile de o mie de ori

şi a o mia oară încă găseşti alt fel de a le modela

şi ochii ei au primit în dar

culoarea musonului.

din omuşor i-a curs ca un puroi bun, venit de cine ştie unde,

cerneală de lumină

şi femeia de 14 ani care încă nu ştia ce înseamnă să fie fată

s-a privit pentru prima dată ca fiind

om

cu iubire şi flori de măr şi încă ceva bun

undeva la nivelul pieptului, deşi

era doar o limbă străină şi încă se îngrozea

să pună mâna şi să îşi simtă

ritmul.

nordul dinăuntru

viermi-promisiune în ochii tăi:

iarbă îngropată sub straturi de istorie

nedemnă de a fi scrisă

dar scrisă - nostradamus se naşte întotdeauna

cu mâini de compost - mă afund

în hăul în care zace mâine ca un erou.

dezgrop uimirea sănătoasă

în miezul de mocirlă

din inima ta ofilită înainte de a înflori.

şi din cuvântul meu se clădeşte fortăreaţa

în care luminii fragede îi creşte muşchi proaspăt

pe al şaselea simţ.

pentru că am văzut găuri negre

din care iau fiinţă mai multe şi cu sens

decât din tine

iar eu pot să renasc din aurora boreală

care mi-a explodat în carne

când tu cu vocea ta ca o lamă

m-ai fărâmiţat înainte de a mă naşte.

viziune

oh, stelele din ochii tăi!

sunt căzătoare.

arse demult

în gravitaţia

inimii mele

veşnic căutătoare

de zbor mai sus

şi de nori minciună

pe cerul senin care este

pur şi simplu

respiraţia mea în acest moment

nici mai lungă, nici mai scurtă

decât cea a prizonierilor

închişi în propria furtună

fără să ştie că sunt

prizonieri. 

chemarea sirenei

toate iubirile mele

sunt de pământ.

cum să ajung la stele

urmându-le însetată

linia melodică -

orizont tangibil?

25

rup cu sălbăticie crăciunul ca pe un ambalaj de hârtie colorată

şi scotocesc în ritualurile cutii

de carton

flămândă să găsesc înăuntru căldura

braţelor

tale sau ale cuiva

şi florile de gheaţă se agaţă de fereastră uimite, privindu-mă cum

nu găsesc nimic

în miezul tradiţiei cu rădăcini uitate

şi magie de plastic pentru copiii care nu mai cred.