uitasem transpiraţia ca o rugăciune fierbinte.
uitasem furia ca apa care încearcă din toate moleculele
să nu fiarbă, chiar dacă sunt o sută de grade
şi o mie de feluri în care treci peste mine ca peste
linia continuă.
uitasem gheaţa din vocea ta ca dintr-al prea multulea
pahar de whisky
şi antarctica sprâncenelor tale calme ca un ştreang.
ca să mă uit pe mine.
te-am iertat
în alb.
ca să doară doar viitorul
până îmi lasă oasele lucioase,
dar măcar să nu mă jupuie de vie trecutul -
am uitat luna nouă din tine. întunericul tău ritual
cu care voiai să îmi înlocuieşti mugurele de strălucire.
ştiam că deveniseşi oglindă strâmbă
cândva, într-un vis bolnav de-ale mele,
dar, pe furiş, am dus la gunoi pungile negre de sub ochii
doldora de amintiri despre răul absolut
din tine.
m-am convins că numai iubirea din tine
mi-a deşirat şira spinării înnodată din naştere.
mi-am inventat imn ... cum că nu ţi-am suportat
sănătatea ca o otravă pentru dracii incurabili din mine.
o inimă nătângă să fiu, am jurat,
decât să îţi conţin haosul de supernovă care se crede
soare
şi nu-i decât o pitică albă în devenire
ca noi toţi.
da, uitasem ceea ce mi-ar fi putut răpi basmul preferat
din copilărie
şi salva viaţa.
pentru că doare al naibii să îmi desprind, strat cu strat
de pansament plin de puroi,
sufletul tău cald de pe rana deschisă cu care n-ai avut
habar ce să faci
decât s-o adopţi din orgoliu şi din praf de stea şi din
nevoia ta
de a iubi când nu ştiai
pe cine.
