matematicile sincerităţii

algebra slinoasă a adevărului

împărţit la viitor

alunecă printre degete

de pianist care nu a atins

niciun pian niciodată.

murim competitiv

ca şi cum ne-am vâna pe noi înşine

pentru un trofeu de etalat

pe peretele nezugrăvit

al trecutului deschis

la orice interpretare.

ne calculăm fiecare

pas funcţie de spectatori

şi scoatem destinaţia din ecuaţie.

ne înfometăm, privaţi din oficiu

de nevoia de a avea nevoi

şi aşa ajungem să mâncăm

punctul de origine

cu sare şi piper de uitare

asezonat cu senzaţiile 

de je-ne-sais-quoi nespus

explodând în corp.

numitorul comun

ca o fracţie, nu sunt număr întreg.
am sufletul fracturat.

*

eu vreau marea,
dar ea vrea cerul.

ea sare cu mâinile întinse până la refuz
să şterpelească un nor, dar eu înot
împotriva curentului.

eu vreau, vreau cu disperarea
unui nou-născut fără mamă, vreau
să mă împrietenesc cu gravitaţia; dar
ea, fană loială a stelelor,
îşi doreşte de-o viaţă să se înece
într-un val de praf cosmic
şi să moară-n braţele lor.

eu şi ea
privim mereu în direcţii opuse
chiar dacă asta înseamnă să orbim pe rând,
să îşi ardă fiecare ce are mai sfânt –

amândouă sperând să ne limpezim.

*

ca o fracţie, noi suntem
bogate împreună: dăm rest
pâna la ultimul strop de forţă.

dragoste într-un triunghi dreptunghic

se dau catetele
netede, şlefuite
din diamant.

le-aş putea admira toatǎ ziua
mai fascinatǎ decât
în faţa unei picturi de colecţie.
mǎ lumineazǎ
segmentele astea de dreaptǎ.
încep sǎ-mi pun întrebǎri
într-o limbǎ pe care nu o cunoşteam înainte
de a se pune problema
pe foaia velinǎ a vieţii mele.

dedesubt, notatǎ cu X, necunoscuta este
dragoste deghizatǎ în ipote(nu)zǎ.
sǎ presupunem cǎ are şi ea un rost.
hai s-o aflǎm, s-o calculǎm, sǎ-i gǎsim o valoare.

numai cǎ în inima mea n-a existat niciun pitagora.
dacǎ mǎ reduci la absurd
încercuind însemnǎrile mele modeste
în pix roşu?
şi dacǎ nu, şi dacǎ îmi mai dai o şansǎ,
şi dacǎ îmi laşi timpul necesar
sǎ formulez o soluţie alternativǎ -

catetele formeazǎ un unghi drept
atât de potrivit,
perfect în asortarea creativǎ a albului cu negrul -
nu mi-aş permite
sǎ rezolv o asemenea capodoperǎ
închizând orizontul cu dragostea mea
deghizatǎ în ipote(nu)zǎ.

minus

minus tu
minus mine
minus un curcubeu
care s-ar fi asortat de minune
ca un şal pe umerii înfricoşaţi ai furtunii

-

dǎ un numǎr extraordinar
de mare
şi, oare nu ştii?
înseamnǎ pentru mine
enorm cu semnul minus.

va fi secetǎ în sufletul meu.
voi naşte un deşert
şi nu ştiu dacǎ am voce
sǎ ţip cât simt,

şi oare ce se va întâmpla
cu toate recoltele pe care le-am promis
într-un moment de vulnerabilitate
când am rupt luminǎ din ochii mei
sǎ plantez milioane şi milioane de seminţe
în pǎmântul strǎin al inimii tale?

foamete în întregul univers
şi voi fi goalǎ pe dinǎuntru
ca un pahar care nu a apucat sǎ înveţe
o cale mai bunǎ
de a îşi împǎca optimismul cu pesimismul.

mǎ spintecǎ un sunet
ca un mǎcelar care locuieşte înǎuntrul meu
şi tu nu mǎ auzi.
tu nu distingi la atingere
textura asprǎ a pereţilor între care îmi trǎiesc
cuvintele astea de reginǎ exilatǎ.

textura asta
de diamant şlefuit pe jumǎtate
a pereţilor între care te invit
pe tine.

în mijlocul unei zone despǎdurite
largǎ cât cerul, o foaie de hârtie mototolitǎ
pe care scrie nu în creion şters.

iau foc
de înfriguratǎ ce sunt

pentru cǎ, oare nu ştii?
orice numǎr pare mai supǎrat
cu semnul minus.
dacǎ am avut cândva din ce sǎ scad,
am obiceiul sǎ merg la tablǎ în sala de clasǎ a vieţii
îmbrǎcatǎ în doliu şi purtând ştersǎtura cu acetonǎ a unui zâmbet

şi nu, nici eu nu sunt de acord
sǎ rezolv ecuaţia asta urâtǎ
minus (eu plus tu).