tipul care nu a înţeles ideea

~2006

piele

şI ajungi la un strat de minciună

pe care nu îl mai poţi jupui de viu

că te cucereşte focul por cu por,

te duce pe tărâmul durerii

şi nu te mai poţi întoarce întreg

de Acolo.

asta nu e mască

oricât ar încerca alţii

să o ardă

între degetele mijlocii

ale cuvintelor lor bine ascuţite,

să îţi arate

că miroase a plastic.

ăsta eşti tu

cum te-ai trezit într-o dimineaţă

şi totul în jur era lumină de frig

dintr-o dată

iar când se auzea vocea mamei

nu mai venea din corpul tău.

ăsta eşti tu

cu umerii aplecaţi ca un semn de

întrebare dacă să rămâi

om sau să te prefaci

înger în formă de stea

care se dăruieşte până la implozie

ochilor unei fiinţe efemere oarecare

la milioane de ani lumină distanţă.

îţi cresc pe moliciune

spini şi solzi şi incisivi care te rod dinăuntru când ies la iveală,

toată istoria vieţii de pe planetă se repetă în carnea ta

ca să înveţi  acum să te aperi

cu diplomaţia ca un câmp de bătălie în măruntaiele proprii.

de acum ăsta eşti tu -

insuficient şi melancolic, un logo pe o sticlă de plastic

cu sânge sintetic, carbogazificat curgându-ţi

prin vene, prin relaţii, prin artere, prin vise.

te dezbraci de prejudecăţi

până la piele, strat de balast

care te-a echilibrat în atâtea furtuni

încât ţi-a intrat în muşchi

dinainte de a învăţa să mergi de-a buşilea

şi mai mult de atât

pentru nimic şi nimeni

nu te mai poţi rupe.

invitaţie la poezie

cuvintele mele zac

despuiate

lipicioase

proaspete

dă-le formă

fără tine

sunt pietre

cernute prin timp

nisip

cernut prin mare

infinitate

cernută printr-o viaţă de om

adică absolut

nimic

neagra

când porţi în carne

o armată de femei şi bărbaţi

în formă de cruce

paralizaţi

până la mişcarea browniană

când îi uzi cu lacrimi

ca şi cum ar fi grădina ta

în mijlocul deşertului

şi la fiecare monstru de sub pat

din copilăria fiecăruia dintre ei

amplificat

ţi se usucă sângele în tine

te locuieşte frigul

te dezmoşteneşte şi te înjură

 îngerul tău interior

când nu îi laşi

îi cari ca pe consecinţele propriilor păcate

deşi sunt doar cauza

când îi mângâi cu părul tău tuns

cu corpul tău supt de neant sub duş

cu vocea ta ca un melc pe jumătate mort

care îşi caută casa cu disperare

pentru c-a amorţit atât de tare

încât nu-şi mai simte pe spate

cochilia

cât doare

cum

să porţi toc înalt

să te trezeşti înaintea soarelui

să faci din zâmbetul tău arca lui noe

să salvezi t.o.a.t.e. speciile de om rătăcit

să înoţi până la mal prin minciunile lor vâscoase

şi să te ridici în picioare

când ţi-ai cântat melodia vindecătoare

pănă la greaţă până la leşin până la blestemul

de acum trei miliarde de ani

cum să mai faci un pas

de dans

și apoi, întuneric

cuvinte
săgeți
trase de arcași proști
mărul încă miroase a sferă
pământul în plină revoluție
inima mea
se oprește
preț de o nanosecundă
îmi permit fericirea
cuvintele mele ajung în miez
și îl întind până dincolo de cer
nanosecunda pășește
ca un fotomodel
pe lângă noi
iar în mine rămâne doar ecoul
sângelui 

feedback

câte primăveri m-a costat
să te iubesc

atâția oameni de zăpadă
furibunzi
cu soare clocotind în vene
cresc în inimă ca-ntr-o seră

ia-i
îi rostogolesc
spre tine
cu drag
cu indignare
cu sinceritate
ți-i dăruiesc

avalanșa
îi va ține de sete
copilului nedreptățit
din tine

voie

un moment de întâlnire
cât o nucă.

puii de idee ies din colțuri
cu aripile întinse.

pe pielea netedă
când te văd aproape
nu mi se mai ridică
amintiri

despre trandafiri care dor
când îndrăznesc să înflorească
și făt frumos
care s-a transformat în broască
și mi-a prefăcut puful de poezie
în pelin și-n venin,
păpădie ușor de suflat
în asfințit blestemat.

în pași de începător precaut
care a căzut de mai multe ori
decât a încercat să danseze
o coreografie nemaidansată,
în ritm de călător care a dat drumul
destinației ca unei păsări cântătoare,

merg.
șchiopăt.
desenez cu tălpile
o lume nouă pe pământul inimii mele
și oameni care mă pot mângâia cu privirea
fără să se prefacă în sori,

fără să mă ardă
ca pe o pădure
la care prețuiești mai mult
verdele pe hârtia fotografică
decât viața foșnind în vânt.