Împletim culori, simboluri,
istorii atât de vechi încât nu mai ştim
dacă avem de ce ne simţi vinovaţi,
mirosuri de sacrificiu
şi unire cu preţul empatiei
pierdute pe drum
pentru că nu am suportat niciodată
spaţiile goale, hârşâitul creioanelor
pe inimă cât încă ne schiţam propriul contur.
E nevoie de curaj
să te opreşti o secundă
şi să laşi liniştea să te cânte
în ritmuri pe care nu tu le-ai ales.
Mai uşor să recităm aceleaşi cuvinte
golite de sens, pline de tradiţie,
alea în care nu am încăput niciodată.
De ce să îţi urneşti vocea din amorţeală
să faci pace, când poţi atât de firesc
să te lupţi cu adevărul din tine
până devine mozaic din cioburi ascuţite de minciună?
Zboară bucăţi de hârtie colorată prin aer
şi ne petrecem iubirile şi durerile
încercând să le prindem, ţinându-ne respiraţia, ţinându-ne
de mână doar ca nimeni să nu danseze
nişte paşi atât de vii încât ar fi
de nerecunoscut.
