şI ajungi la
un strat de minciună
pe care
nu îl mai poţi jupui de viu
că te
cucereşte focul por cu por,
te duce
pe tărâmul durerii
şi nu te mai poţi
întoarce întreg
de Acolo.
asta nu e
mască
oricât ar
încerca alţii
să o ardă
între degetele
mijlocii
ale cuvintelor
lor bine ascuţite,
să îţi arate
că miroase a
plastic.
ăsta eşti tu
cum te-ai
trezit într-o dimineaţă
şi totul în
jur era lumină de frig
dintr-o dată
iar când se
auzea vocea mamei
nu mai venea
din corpul tău.
ăsta eşti tu
cu umerii
aplecaţi ca un semn de
întrebare dacă
să rămâi
om sau să te
prefaci
înger în formă
de stea
care se
dăruieşte până la implozie
ochilor unei
fiinţe efemere oarecare
la milioane de
ani lumină distanţă.
îţi cresc pe
moliciune
spini şi solzi
şi incisivi care te rod dinăuntru când ies la iveală,
toată istoria
vieţii de pe planetă se repetă în carnea ta
ca să înveţi acum să te aperi
cu diplomaţia
ca un câmp de bătălie în măruntaiele proprii.
de acum ăsta eşti
tu -
insuficient şi
melancolic, un logo pe o sticlă de plastic
cu sânge
sintetic, carbogazificat curgându-ţi
prin vene,
prin relaţii, prin artere, prin vise.
te dezbraci de
prejudecăţi
până la piele,
strat de balast
care te-a
echilibrat în atâtea furtuni
încât ţi-a
intrat în muşchi
dinainte de a
învăţa să mergi de-a buşilea
şi mai mult de
atât
pentru nimic
şi nimeni
nu te mai poţi
rupe.
