escaladare

noaptea cu miros de chiparos

îmi străluceşte albul oaselor.

în splendoare nu doare

deşi nu te-ai fi gândit la asta.

în splendoare, mă doare

numai gândul la tine

dar se pierde şi el în abur

şi prin labirinturi întregi

construite exclusiv din trenuri

pe care le-am pierdut

pe motiv că eram prea tânără

şi ele duceau la mine, dar

opreau în braţe la tine doar

preţ de jumătate de minut.

dacă refuzi să mă pictezi cu lumina ta ...

eu ştiu, să ştii, a mă întuneca

mai tare decât bezna cea mai deasă

care ţi-a împresurat ţie vreodată

Inima ca pâinea caldă, după ce s-a răcit

pentru a prea multa oară.

lucruri Dragi

Singurătatea este când

se tace tot ceea ce ar fi putut da viaţă.

când în fiecare om zvâcneşte foc

doar cât pentru un incendiu

şi nu ajunge nici la călcâiul iubirii tale.

când îţi arde curajul până rămân din el

doar franjuri de respingere şi carne

răcită, îmbibată în frică

şi n-are cine să aştearnă o pătură groasă în jurul tău

ca şi cum ar vrea să te coacă la lumina

ochilor lui care te văd şi nu vor niciodată mai mult.

*

Dragi îţi sunt

lucrurile a căror culoare se întinde spre tine

precum nişte braţe gata să se dedice umerilor tăi pregătiţi

ca unei noi religii, în care n-au apucat oamenii

să facă întuneric.

Dragi îţi sunt lucrurile

a căror textură miroase a rai

şi a căror loialitate îţi explodează în corp

ca un acasă unde ajungi

şi parcă deja te locuieşte odihna.

Dragi îţi sunt lucrurile care te fac vie

şi îţi permit să curgi, iubindu-le deci iubindu-te

în miezul tăcerii ăsteia care te taie

şi îţi scobeşte în piept cu lingura şi îţi scoate inima

şi o serveşte oamenilor care cer

mai mult, mai mult, mereu mai mult.

Dragi îţi sunt lucrurile care prind viaţă

doar în mâinile tale

de artist.

*

Dragi îţi sunt firimiturile de flacără

când tu nu ai arde în inima nimănui ...

doza de dragoste

trăiesc pentru cuvintele tale

ca o picătură de balsam 

între două suspine alungite 

confortabil în hamacul lunilor, 

rupându-le în milioane de clipe

sub greutatea lor

de a respira.

îmi pun în gură cuvintele tale

ca pe un căluș. ca pe o pușcă încărcată. 

ca pe cel mai eficient și blând medicament.

înghit iubirea ta regurgitată ca pentru pui de pasăre

în loc de uitări spumoase. 

cel puțin astă seară.

mă privesc în oglinda cuvintelor tale 

și sunt o idee mai vie decât ieri. 

prima oară când pleci pentru că pleci pentru că vrei

seacă mortalitatea în tine
și ți se crapă buzele și
între ele înflorește gura ta.

este ca primul țipăt
din care, rupând ceva vital în tine,
ți se naște vocea.

este ca un doliu de patruzeci de
tăceri întregi, nu doar zile,
ce se întind peste stomacul tău
golit de dor și de omizi care în viața lor
nu au văzut un fluture - încă.

prima oară când pleci pentru că pleci pentru că vrei
ți se pare că ai picioare de ceară
și mofturi de furtunoasă
primăvară

dar pasul ăsta pe care îl faci
din lacrimi și mușchi încordați
și trecut înfiorat de mâini imprevizibile
este pasul de dans ce rupe ritmul
este felul în care
îți ies, ca niște muguri, tălpile

profilul Victimei

se apleacă

în faţa vieţii

precum salcia

plângătoare.

îşi profanează

templul propriei

fiinţe

- cea cu miez

din carne şi lumină -

folosind cuvintele tale:

îi dai un deget

de argument

să se ridice, să

danseze cu vântul

şi ea îl preface

în pumn de oţel,

şi-l înfige ca pe o săgeată

cu vârf otrăvit de intenţie

în propriul piept.

profilul Victimei

este uscăţiv,

un deşert

cât negru sub unghie

care cerşeşte

o singură picătură

de la doamna fântână

şi nu învie

nici cu un ocean.

dacă o priveşti în faţă

cu ochi de iubire fluidă,

ţi-i va scoate

cu unghia

de la degetul tău de argument

rupt în mii de bucăţi de ecou.

scrisoare deschisă

dragul meu, 

am avut un an gol. 

mai gol ca un nud

în miez de iarnă

acoperit cu o singură frunză de mentă

uscată.

ba mint:

a fost un an plin

de frig care mi-a ars toată ființa

până am omorât copacii și-am înnebunit vecinii

și-am făcut inundație ca să acopăr cu ceva durerea 

din membrul fantomă.

a fost un an plin 

de lucruri regretabile pe care nu le-am mai regretat

pentru că cel puțin ele rămâneau. rămâneau. rămâneau. 

un an plin de spărturi și de scrisori și de gânduri rotunde

și de tine. de tine. numai de tine.

ai avut dreptate. nu se poate rămâne 

în același punct. chiar dacă îngheți în timp

și-ți faci ferfeniță buletinul într-o poezie și două uitări

și nu mai înaintezi în vârstă decât în ochii celorlalți. 

ar încălca legea sacră a stelelor

ironizate de spațiu și de timp.

nu, dragul meu, eu am ajuns departe, atât de 

departe încât nu m-ai recunoaște. am părul mult mai

alb decât l-ai văzut tu vreodată și de când nu m-ai mai văzut

mi-am tuns sufletul zero și mi-am amputat 

tot ce m-a făcut prea vie pentru un vindecător.

iată-mă, rigidă pe masa rece a viitorului peste care am pictat ceață

cu pensula cea mai groasă. iată-mă așteptându-te să îmi asculți 

tăcerea și să îmi pui diagnostic și etichetă cu număr astronomic

și, dacă seninătate nu mai ai pentru mine, măcar

un certificat tipărit pe ultima pagină a cărții mele:

dacă nu că am fost om,

măcar că am fost bun.

ambivalența noastră cea ce toate zilele

după, mă trezesc 

cu gust de renunțare în gură.

întunericul e de fier iarna asta.

întunericul îmi ruginește în ochi. 

explodează în formă de stele mov

și jaluzele care dansează

și gândaci care după o clipă se răzgândesc,

se prefac la loc în pioneze argintii, îmbătrânite.

patul dansează cu migrena mea. 

mă răpesc extratereștrii

pentru că i-am implorat

să mă dezlipească în orice fel

de pământul ăsta murdar

de trecutul meu cu speranțe avortate forțat.

*

ieri m-am îndrăgostit de mine. 

era un eu pe care îl întâlneam prima oară

cu parfum de ghiocel și foc de tabără în mușchi 

și diamante tăiate imperfect în voce.

am flirtat ca nerușinata. ca și cum nu tu îmi erai acasă. 

ca un bărbat care, după treizeci de ani de căsnicie,

nu se mai descalță când intră în casă, pentru că știe

că acolo noroiul din el este la fel de îmbrățișat ca lumina.

acolo, în mine însămi, a fost 

dragoste la prima vedere după treizeci de ani.

ieri m-am ucis pe mine.

doar puțin, să nu se observe cu ochiul liber. 

dar am știut, cum simte căprioara mirosul morții 

emanând din farurile unui tractor la câțiva centimetri distanță

de inima ei.

*

să strig, să nu strig, ...

să îl strig pe cel care și-a învățat deja 

replicile din scenariul meu de viață

cu atâta pathos încât mă ia prin surprindere de fiecare dată

vocea lui ca de mamă deșert

poleită cu aur și furtuni de nisip.

să îl strig pe vreun spectator nepregătit, la întâmplare aproape,

cerând să intervină, să schimbe piesa, să atingă cu vărful limbii

cuvintele tabu care nu au echivalent pe limba mea.

poate iubirea de ieri ar merita o șansă. un om nou, cu suflet limpede,

să mă spele de trecut, să rămână doar lecțiile și esența mea de om

și poate crima de ieri ar merita ani lungi în carcera unei relații strâmte,

să bat în pereți și să mi se răspundă în ce mileniu suntem

când țip ca nebuna după apă. poate pedeapsa cea mai crudă, 

cea mai mare salvare ar fi să fiu repatriată în povestea mea.

*

dar mă trezesc. cu răbdare, îmi șterg durerea din trup. 

ia atâta efort și atâta carne și atâta timp, încât

uit. îmi revin. cunosc personajul. re-play.