listǎ

i.

sǎ îi spun cǎ
acum
îmi vǎd propria luminǎ;

eu sunt un soare
destul de strǎlucitor

iar cei care mǎ vor privi,
cei care mǎ vor primi -
ei nu sunt orbi.


ii.

acum douǎ zile
l-am visat pe el -
rǎsǎritul meu
când am învǎţat sǎ strǎlucesc
şi am aflat ce-i aia umbrǎ.
ce-i aia noapte.
ce-i aia sǎ mori puţin
şi sǎ nu se vadǎ, sǎ nu ştie nimeni
sǎ poarte doliu.

se fǎcea cǎ
el a plâns
când şi-a auzit ecoul
în vocea mea
slabǎ ca raza a unui regret
chiar dupa atâţia ani.

se fǎcea
cǎ l-am îmbrǎţişat,
am pus împreunǎ lumina şi umbra
în puzzle-ul vieţii mele.

se fǎcea cǎ m-am împǎcat cu mine
pânǎ la os şi încǎ puţin
mai adânc.


iii.

sǎ dǎruiesc
gustul dulce amǎrui

al copilǎriei mele

închisǎ ermetic
într-un borcan
cu gem de gutui

şi pe jumǎtate netrǎitǎ,
necoaptǎ, irealǎ,
multicolorǎ.

am plâns-o
pânǎ s-a îndulcit
şi acum, iatǎ -

o îmbucǎturǎ din inima mea.


iv.

mǎ plâng
cǎ am fost lǎsatǎ pe pǎmântul ǎsta
ca o luminǎ orfanǎ de sens,
o razǎ cǎreia nu i-au rǎspuns încǎ legile fizicii

şi mi-e teamǎ
sǎ nu mǎ ia vântul
sǎ mǎ rǎsuceascǎ,
sǎ mǎ deformeze
pânǎ în miezul meu de întuneric

fǎrǎ drept de apel
la vreo lunǎ
care sǎ mǎ înveţe cum se stǎ
- plinǎ şi demnǎ -
cu noaptea în care lupii urlǎ la mine
cel mai tare.

de reţinut

1. sǎ îi cerşesc o firimiturǎ de furtunǎ:

îl voi ruga sǎ mǎ plouǎ
pânǎ îmi intrǎ la apǎ
oasele,
mǎ voi oferi cu împrumut frigului
fǎrǎ egoism, chiar în zilele când mi-e foame de mine
şi nu-mi mai rǎmâne poate nici data naşterii
de savurat pe ascuns -

atât de mult am nevoie
sǎ îmi arate cǎ a fǎcut o fotografie
şi e fapt dovedit cǎ îi
sunt curcubeu.


2. sǎ îi mulţumesc

pentru cuvintele decupate din ziar
şi extrase din pǎlǎria lui de magician,
la ora fixǎ
când aveam mai mare nevoie.
îi voi spune cǎ le-am respirat adânc
şi, încuiate cu cifru în corpul meu, s-au zgâlţâit
pânǎ au devenit
poezie.

şi pentru promisiunea
ca o parǎ aromatǎ
care şi-a amintit de mine şi de iubirea mea
în prima sǎptǎmânǎ din septembrie,
punctualǎ.
din suflet.


3. sǎ îi dǎruiesc jumǎtate de metaforǎ

din cel mai luminos haiku
pe care l-am descoperit vreodatǎ
bine îngropat în desişul limbii -

atât de luminos, încât
a trebuit sǎ înghesui mult întuneric
în douǎsprezece silabe
ca sǎ înţeleg ceva din strǎlucirea autorecunoaşterii
şi mi-e ruşine de câtǎ noapte
pot înghiţi pe nemestecate;

lui îi voi zâmbi doar un colţ de rǎsǎrit,
umbra oranj a ideii
cǎ mi-a fost tovarǎş bun
pe drumul ǎsta uneori înnodat
care numai eu ştiu unde duce.

îi voi scrie doar cǎ poate
nu mai e vina lui.